Resursele personale - comori în sufletul nostru

             „Mintea este un instrument sublim de a decide destinul unei persoane.”  Émile Couè

           La începutului anilor 1900, Émile Couè, părintele gândirii pozitive și al autosugestiei, formulează legile autosugestiei, punând astfel bazele metodei care a fost studiată și de colegul său Baudouin. Primul principiu de bază ale autosugestiei conștiente este că toate sugestiile sunt autosugestii, iar cel de-al doilea este – conflictele interne apar între imaginație și voință, dar imaginația este întotdeauna mai puternică. Vorbind de autosugestie, Couè argumenta importanța acesteia folosindu-se și de exemplul „mersul pe scândură”, exemplu preluat de la matematicianul și filozoful secolului XVII Blaise Pascal care spunea că  „fiecare dintre noi este capabil să meargă pe o scândură de 10 m lungine și 25 cm lățime dacă aceasta este așezată pe pământ. Să presupunem că această scândură este așezată între cele 2 turnuri ale unei catedrale... puțini sunt cei care se încumetă.” 

          Întrebarea este: de ce doar unii se încumetă la această traversare? Couè  a oferit un răspuns la această întrebare, explicând că în primul caz ne spunem că traversarea este ușoară, iar în al doilea caz ne imaginăm căderea. De asemenea, el continua precizând că „imediat ce imaginația și voința intră în conflict nu numai că nu facem ce ne-am dorit, dar mai mult ne imaginăm contrariul.”

          Așa se face că temerile noastre, sentimentele negative, autoevaluările negative, construirea unor imagini interioare ale eșecului sunt obstacole în atingerea obiectivelor noastre, sunt procese mentale care ne fac să eșuăm înainte de vreme, sunt bariere în evaluarea realității dezirabile.

        Credințele, gândurile, acțiunile și rezultatele alcătuiesc schema programării mentale, cel  mai important factor în succes, iar modul cum acestea colaborează pentru producerea noilor experiențe devine parte din structura noastră dinamică care susține persoana în cauză, această structură poate înclina balanța în favoarea forțelor constructive care pot astfel iniția ciclu pozitiv al motivațiilor, sentimentelor și întăririlor pozitive. 

      Astfel credințele, gândurile, acțiunile produc anumite rezultate, de care putem fi mulțumiți sau nu, dar, dacă repetăm aceleași credințe, gânduri, acțiuni vom obține aceleași rezultate. Dacă suntem nemulțumiți de anumite rezultate și dorim modificarea acestora, atunci trebuie să intervenim în schema programării mentale – să modificăm credințele, gândurile, acțiunile care colaborează la producerea rezultatelor. Psihoterapia intervine aici conducând clientul spre a înțelege exact cum creează și menține credințele, gândurile, emoțiile interioare producându-se modificarea acestora (la nivelul credințelor, la nivelul gândurilor, la nivelul acțiunilor) în vederea diminuării simptomului, în vederea atingerii obiectivelor propuse facilitând astfel schimbarea. Tot aici intervin resursele noastre personale, activate în mod natural de persoana sau activate în cadrul procesului terapeutic, pe care le putem utiliza pentru a modifica sau forma orice credință, gând, emoție constructivă și pentru a o plasa ulterior în viața nostră acolo unde dorim sau unde avem cel mai mult nevoie de ea.

        Thomas Edward Lawrence nota în memoriile sale „Cei șapte stâlpi ai înțelepciunii”: „toți oamenii visează, dar nu la fel. Cei care visează noaptea în străfundurile nedefinite ale minții lor se trezesc dimineața și constată că totul  fost în zadar; dar cei care visează ziua sunt periculoși, pentru că s-ar putea să-și transpună visul în acțiune, pentru a-l face posibil.”

          Fie că avem în vedere înțelesul plin de semnificații al cuvântului resursă – rezervă sau sursă de mijloace, de posibilități susceptibile de a fi valorificate într-o împrejurare dată, fie ipoteza formulată de multe dintre școlile de psihoterapie care văd resursele personale existente în fiecare dintre noi ca o valoare pozitivă, abilitate, sentiment de eficacitate personală, necesare rezolvării dificultăților, autorealizării, a schimbării așteptate, eu sunt de părere că una dintre cele mai potrivite și benefice perspective de lucru în procesul terapeutic este plecând de la asumpția că noi conținem ”forțele de vindecare personală”.

POVESTEA DIN CUFĂR -  DIVINITATEA DIN  NOI

   „O veche legendă hindusă povesteşte că, în vremurile de demult, oamenii erau zei. Ei au abuzat atât de mult de divinitatea din ei, încât Brahma, stăpânul zeilor, a hotărât să le ia puterea divină şi să o ascundă într-un loc în care oamenilor le-ar fi imposibil să o găsească. Marea problemă era alegerea unei ascunzători sigure. 

     Atunci, zeii au fost convocaţi la un consiliu pentru a rezolva această problemă. Ei i-au propus următorul lucru: „Să îngropăm divinitatea omului în pământ”. Dar Brahma le-a răspuns: „Nu, nu este suficient, pentru că omul va săpa şi o va găsi.” 

       Atunci zeii i-au răspuns: „Să aruncăm divinitatea în cel mai adânc dintre oceane.” 

       Brahma a răspuns din nou: „Nu, pentru că, mai devreme sau mai târziu, omul va explora fundul oceanelor şi, cu siguranţă, într-o zi, el o va găsi şi o va ridica la suprafaţă.” 

         Atunci zeii s-au dat bătuţi: „Nu ştim unde să o ascundem, deoarece pare că nu există pe pământ sau în apă un loc pe care omul să nu poată să nu-l găsească într-o zi”. 

         Atunci Brahma a spus: „Iată ce vom face cu divinitatea omului: o vom ascunde în cel mai tainic loc din el însuşi, pentru că nu se va gândi niciodată să caute acolo”. 

         De atunci, spune legenda, omul a făcut înconjurul pământului, a explorat, a escaladat, s-a scufundat şi a săpat, în căutarea a ceva ce se găseşte în el.”

                                                                                                    Postat de   Monica Ghiță

                                                                  

De la curățarea hornului la psihoterapie

      În Viena anului 1880, un tânăr dar respectat medic, Josef Breuer, îndrăznea să spargă tiparele și să folosească în locul terapiei electrice o metodă nemaiîntâlnită, tratând un caz de isterie mai întâi prin simple discuții, apoi prin hipnoză. Pacienta, cunoscută ulterior în literatura de specialitate drept celebra Anna O., numea aceste exerciții „leacul vorbirii” sau „curățarea hornului”. Breuer însuși denumise metoda respectivă „catharsis”, de la grecescul kathairein – a purifica, întrucât în centrul ei stătea descărcarea trăirilor traumatice. Însă Freud a fost cel care a preluat și dezvoltat această sămânță abia germinată de Breuer, consacrând-o sub termenul pe care l-a inventat în 1896 – psihanaliza.

Divanul din cabinetul lui Freud

        Ridiculizat inițial de mulți dintre contemporanii săi, Freud a continuat să asculte cu interes derularea discursului pacienților săi, urmărind uneori trasee cu adevărat labirintice și realizând, treptat, conexiunile cu istoria de viață a acestora. Din această ascultare ce nu se suprapunea niciunuia din protocoalele științifice de atunci, a elaborat metoda liberei asocieri, conștientizând asemănarea dintre munca sa și arheologie. El însuși colecționar de statuete antice, devine pasionat de acele aspecte ascunse ale psihicului, care se cer dezvăluite. Și astfel, pe istorica sa canapea, din cuvinte ce plutesc liber printre rotocoale aromate de fum de trabuc, se naște psihanaliza, prima formă de psihoterapie practicată vreodată, precum și întreaga teorie din spatele ei, teorie ale cărei concepte sunt încă valide și utilizate de specialiștii de azi.

       Desigur, astăzi nu mai cerem clienților să vorbească liber întinși pe un divan. Și, chiar dacă veți găsi în continuare psihoterapeuți specializați în psihanaliză (abordare care cu siguranță se va potrivi unora dintre dumneavoastră), majoritatea noastră practică acum psihoterapii de scurtă durată, mult mai interactive și adaptate ritmului alert în care trăim.

       Însă oricare dintre noi traversăm de-a lungul vieții momente când simțim că ne pierdem reperele, că lucrurile ne scapă de sub control și devin prea dificile pentru a le putea gestiona singuri. Momente când cu siguranță ne-ar prinde bine acest „leac al vorbirii” și prezența unui psihoterapeut care să ne ajute să vedem situația printr-o altă lentilă, să găsim resurse și soluții la care până atunci nu ne-am fi gândit. Ceea ce este esențial să facem în aceste momente este să găsim acel psihoterapeut care ni se potrivește, adică ne simțim confortabil în prezența sa, indiferent ce formare are acesta, cărei școli de terapie aparține sau ce metode de lucru aplică.

       De fapt, studiile care s-au făcut au confirmat realitatea că eficiența unui demers psihoterapeutic se datorează doar într-o mică măsură (diferite studii plasează această pondere între 15 – 30%) tehnicilor și metodelor aplicate în funcție de școala de terapie în care este format psihologul. Ceea ce face diferența unei terapii reușite este însă aspectul relațional, ceea ce noi numim „alianța terapeutică”. Pentru că relația terapeutică este în primul rând o legătură de apropiere umană, iar adevărul este că nu suntem compatibili cu orice persoană pentru a construi o relație benefică. Iar de lucrul acesta ne putem da seama chiar din primele momente ale unei interacțiuni. Există în oricare dintre noi, la un nivel intuitiv, profund, capacitatea de a simți atracție, confort sau respingere în prezența unei persoane cu care facem cunoștință.

      Prin urmare, atunci când vă alegeți un psiholog căruia să îi încredințați parte din sufletul dumneavoastră, ascultați-vă în primul rând intuiția. Dacă simțiți că vă pot fi totuși de folos câteva repere, atunci e bine să știți că literatura de specialitate enumeră câteva trăsături ale psihoterapeutului ca fiind decisive pentru crearea unei bune alianțe de lucru și implicit pentru eficiența psihoterapiei: empatie, considerație pozitivă și acceptare, căldură nonposesivă, autenticitate. Iar aceste aspecte relaționale de care e bine să ținem cont, au fost minunat sintetizate de marele psiholog umanist Carl Rogers, atunci când spunea că: „omul se construiește pe sine însuși doar în relație cu Celălalt. În aceste tranzacții cu Celălalt, fiecare ființă umană trăiește nevoia universală a unei perspective pozitive, a unei imagini pozitive de sine, a demnității”.

                                                                                  Postat de Eliana Negrici