Trecutul nu este negociabil

Emoțiile noastre cele mai profunde nu pot fi distruse, ele doar își pot schimba intensitatea, astfel nu putem uita faptul că o persoană importantă din viața noastră nu ne-a iubit, nu ne-a protejat sau nu ne-a respectat așa cum ne-am dorit noi.  Așa că o parte din noi rămâne blocată în acest trecut și nu facem decât să ne amăgim făcând oricare dintre lucrurile care ar fi schimbat relația cu acea persoană sau încercăm să rescriem istoria găsind o persoană sau o situație ca aceea care ne-a rănit cu mult timp în urmă, și, ne spunem că, de data aceasta, povestea va avea un final fericit. Când nu apare acest final fericit, încercăm din nou, și din nou, și din nou.

Putem încerca la nesfârșit să aducem lucruri noi care să ne ajute să câștigăm jocul, însă povestea s-a încheiat de mult și nimic nu va schimba rezultatul.

Trecutul nostru nu este negociabil.

Nimic din ceea ce facem sau am putea face nu va schimba lucrurile la acest nivel. Și, nu, nu este atât de rău pe cât pare a fi, este mai degrabă eliberator. Dacă renunțăm la eforturile de a rescrie trecutul, nu ne rămâne decât să facem anumite lucruri pentru că ne fac plăcere sau ne satisfac un anumit capriciu și nimic altceva.

Renunță la luptă! Acceptă-ți și conștientizează-ți sentimentele, ieși din acea vâltoare care nu te duce nicăieri!

Într-o zi – poate prin psihoterapie, printr-o experiență personală sau printr-o călătorie inițiatică – vei înțelege că Universul nu ți-a împărțit cărțile greșite și astfel vei juca cu ce ai. Lentoarea dureroasă a vieții începe să prindă viteză sau, dimpotrivă, ritmul ei amețitor se domolește. Devii prezent, în contact cu tine, relațiile decurg natural, munca oferă mai multe satisfacții – din afară, viața pare neschimbată, dar e incredibil mai bogată.

Pe măsură ce accepți trecutul, încetezi să-l mai repeți.

Pe măsură ce încetezi să pretinzi că rănile nu există, ele încep să se vindece.

Când nu mai reiei conflicte ce s-au stins de zeci de ani, atunci rămâi cu ... Ce?  Cu viața reală, nimic mai mult sau mai puțin. Poate nu este acel desert minunat cu frișcă și cireașă în vârf, dar cu siguranță vei avea parte de momente magice.

Principiile narciselor galbene

     

          Luând exemplul femeii ce a sădit imensa grădină de narcise galbene și privind relatarea ca pe o experiență de învățare, TU ce învățături poți prelua din aceasta pentru a-ți contura o perspectivă de viață mai bună?

                                                                                 

Cu ce alegi să-ți umpli viața... pietre mari, mici, nisip, apă...

       Voi ce așezați prima oară ''în borcan''?   Sunt acestea cu adevărat pietrele mari din viața voastră?

Mentalitatea pozitivă față de viață - drumul spre vindecare

Atitudinea față de boală

      De ce unii pacienți își recapătă sănătatea în timp ce alții mor, în condițiile în care primesc același diagnostic?...

Răspunsul la această întrebare l-a oferit cancerologul american Carl Simonton care a subliniat că această diferență este reprezentată de  atitudinea pacienților  în fața bolii, respectiv mentalitatea pozitivă față de viață. 

       Astfel credințele, gândurile, acțiunile noastre produc anumite rezultate, de care putem fi mulțumiți sau nu. Dar, dacă repetăm aceleași credințe, gânduri, acțiuni vom obține aceleași rezultate. Dacă suntem nemulțumiți de anumite rezultate și dorim modificarea acestora, atunci trebuie să intervenim în schema programării mentale – să modificăm credințele, gândurile, acțiunile care colaborează la producerea rezultatelor. 

Aici intervin și resursele noastre personale, activate în mod natural de persoana sau activate în cadrul procesului terapeutic, pe care le putem utiliza pentru a modifica sau forma orice credință, gând, emoție constructivă și pentru a o plasa ulterior în viața noastră acolo unde dorim sau unde avem cel mai mult nevoie de ea.

      Una dintre cele mai potrivite și benefice perspective este aceea că noi conținem ”forțele de vindecare personală”.

 Cum poate ajuta psihoterapia

       În declanşarea unei afecțiuni  psihice sau fizice sunt implicaţi o serie de factori – declanşatori, acceleratori şi de menţinere, precum : factori biologici, genetici, factori de mediu, şi nu se poate stabili cu exactitate ce factori au contribuit la debutul afecţiunii sau măsura în care aceşti factori sunt responsabili de apariţia afecțiunii. 

      Cert este că, indiferent de tipul afecţiunii, întotdeauna acţionează şi factori psihologici.

     Unul dintre factorii cu impact major asupra sănătății este stresul, respectiv capacitatea noastră de a ne adapta și gestiona agenții stresori. Factorii stresori se pot constitui în forma unor evenimente de viață semnificative (pierderea unei persoane dragi, amenințarea locului de muncă,  afecțiuni fizice), dar și a situațiilor nesemnificative dar frecvente (pierderea autobuzului, vreme mohorâtă) denumite hărțuieli zilnice. Desigur că agenții stresori nu ne afectează pe toți în aceeași măsură, fiecare dintre noi având atât vulnerabilități, cât și resurse proprii în fața acestor amenințări. În cele din urmă, efectele resimțite ale acestor solicitări nu sunt  un rezultat direct al acțiunii agenților stresori, ci mai degrabă țin de modul în care gestinonăm aceste evenimente, de masura în care ne folosim resursele personale.

       Temerile și îngrijorările noastre, sentimentele și autoevaluările negative, construirea unor imagini interioare ale eșecului sunt obstacole în atingerea obiectivelor noastre, sunt procese mentale care ne fac să eșuăm înainte de vreme. Astfel credințele, gândurile, acțiunile produc anumite rezultate, de care putem fi mulțumiți sau nu, dar, dacă repetăm aceleași credințe, gânduri, acțiuni vom obține aceleași rezultate. Dacă suntem nemulțumiți de anumite rezultate și dorim modificarea acestora, atunci trebuie să inițiem schimbarea. 

Psihoterapia intervine aici conducând clientul spre a înțelege exact cum creează și menține credințele, gândurile, emoțiile interioare, iar  modificarea acestora facilitează producerea schimbării dorite. 

,, Oamenii nu reacționează la evenimente în sine, ci la propria percepție a evenimentelor. Dacă este ceva de corectat, atunci acest ceva reprezintă erorile noastre de gândire. ,,

      Psihoterapiile propun o varietate de intervenții psihologice în scopul ameliorării problemelor umane și al facilitării unei funcționări eficiente. În ciuda diferențelor de tehnică, majoritatea metodelor de psihoterapie au câteva trăsături fundamentale comune.           Ele implică o relație de asistență între client și terapeut. Clientul este încurajat să-și discute preocupările personale, emoțiile și experiențele liber și fără teama de a fi judecat de către terapeut. Terapeutul oferă empatie și înțelegere, creează o relație de încredere într-un cadru securizant și conduce clientul spre construirea unor moduri mai eficiente de abordare a problemelor.

      Psihoterapia vă oferă cadrul de care aveți nevoie pentru gestionarea situațiilor dificile de viață prin restabilirea echilibrului interior și activarea celor mai bune resurse de care dispuneți. Suntem de părere că una din cele mai potrivite și benefice perspective de lucru în procesul terapeutic este plecând de la asumpția că noi conținem "forțele de vindecare personală". 

      Funcție de problemele acuzate de client, fiecare orientare psihoterapeutică propune un demers terapeutic specific. Alegerea noastră este să individualizăm demersul psihoterapeutic funcție de particularitățile clientului și de obiectivele stabilite de comun acord.

      Prima ședință este una de informare reciprocă și, în funcție de problemele cu care vă confruntați, vi se vor prezenta informații referitoare la strategia terapeutică abordată și condițiile acordului terapeutic. Considerăm că este important ca potențialii clienți să cunoască ce presupune intervenția terapeutică, pentru ca în funcție de aceste date, să decidă în cunoștință de cauză dacă acesta este un demers potrivit lor. Din acest motiv prima ședință se plătește doar în cazul în care clientul își exprimă dorința de a continua terapia.

Îndrăznește și inițiază schimbarea de care ai nevoie!

Este recomandat:

► Consultarea și respectarea recomandărilor făcute de medicul de familie și medicul de specialitate în cazul oricărei afecțiuni fizice. De asemenea, dacă simțiți nevoia de mai multe informații despre boală și tratament, solicitați acestea cadrelor medicale. Boala nu este o problemă pur fizică, ci mai degrabă o problemă a întregii ființe care include nu numai trupul, ci și mintea, de aceea recomandările noastre vor viza îndeosebi stimularea mecanismelor psiho-fiziologice în vederea îmbunătățirii sănătății, obținerea stării de bine. 

► Formularea nevoii de ajutor adresată familiei și apropiaților („ești dispus să mergi aztăzi la cumpărături pentru că eu nu mă simt bine?”, „aș vrea să mă însoțești într-o plimbare în parc”). 

►Primul pas pe drumul spre însănătoșire îl reprezintă înțelegerea bolii și acceptarea unui nou stil de viață (alimentație, odihnă, exerciții fizice) în consonanță cu afecțiunea fizică.  Căutarea unor semnificații pentru boală, răspunsul la intrebarea "De ce mi se întâmplă mie?" reprezintă un pas esențial în tratarea bolii.

► În funcție de severitatea afecțiunii și a disponibilității de a restabili  conexiunile cu viața, oamenii treptat își pot stabili scopuri,  pot conștientiza motivele pentru a trăi mai bine- pentru  însănătoșire. 

Este un fel de a spune că există lucruri pe care le dorești de la viață și pentru care vrei să faci un efort pentru a le obține. Este o modalitate de a transforma nevoile emoționale, mentale și fizice într-un comportament ‘pro-viață’, este un mod de a te re-investi în propria viață. 

► Construirea unei atitudini și mentalități pozitive în fața bolii prin participararea activă la menținerea și recăpătarea sănătății și formularea de motive pentru o viață fără boală. Cea mai la îndemână modalitate este formularea gândurilor pozitive „în fiecare zi starea mea de sănătate se îmbunătățește”, „am încredere că mă voi face bine”, „pe zi ce trece sunt din ce în ce mai bine”.

► În funcție de recomandările medicale și gravitatea afecțiunii, este indicată continuarea sau reluarea treptată a activităților casnice, sociale, recreative și profesionale, acest aspect conducând la creșterea nivelului energetic. Sentimentul utilității și demnității personale, recăpătarea tonusului asociate  cu o afectivitate pozitivă (emoții plăcute, stare de confort, sentimente de împlinire, dispoziție bună) ne pregătesc astfel fizic și mental pentru recăpătarea stării de bine. 

  

►Cultivați și bucurați-vă din plin de experiențele pozitive din viața dvs (relația bună cu partenerul de viață, cu un prieten apropiat, o cină în oraș, ambientul plăcut al căminului). 

►Orice formă de relaxare fizică și mentală influențează procesele fiziologice și ajută la repunerea în contact cu propriul corp, la conștientizarea abilității de a lucra împreună cu el pentru sănătate. Corpul va deveni astfel din nou, o sursă de plăcere și confort și un indicator fiabil al calității vieții persoanei respective. 

  

► Urmând un tratament este important să acordați încredere în reușita acestuia (încrederea în competențele medicului, în eficacitatea tratamentului prescris). Această încredere potențează efectul tratamentului. 

► Este indicat a se stabili repere cu privire la mometul însănătoșirii („trebuie să mă fac bine până la nunta fiicei mele”, „nu pot continua așa, au nevoie de mine la muncă”). Fixarea și respectarea acestor repere arată că ai încredere în capacitatea ta de a duce la împlinire obiectivele propuse. Prin aceasta reafirmi faptul că ești în controlul vieții tale și că poți face lucrurile să se miște în direcția dorită. Tu ești cel care acționează asupra evenimentelor, așadar ele nu se întâmplă sub acțiunea unor forțe externe care îți scapă de sub control. Importanța acestei atitudini active constă în faptul că ea se opune sentimentelor de neajutorare și lipsa de speranță care au contribuit la dezvoltarea și instalarea afecțiunii.

Resursele personale - comori în sufletul nostru

             „Mintea este un instrument sublim de a decide destinul unei persoane.”  Émile Couè

           La începutului anilor 1900, Émile Couè, părintele gândirii pozitive și al autosugestiei, formulează legile autosugestiei, punând astfel bazele metodei care a fost studiată și de colegul său Baudouin. Primul principiu de bază ale autosugestiei conștiente este că toate sugestiile sunt autosugestii, iar cel de-al doilea este – conflictele interne apar între imaginație și voință, dar imaginația este întotdeauna mai puternică. Vorbind de autosugestie, Couè argumenta importanța acesteia folosindu-se și de exemplul „mersul pe scândură”, exemplu preluat de la matematicianul și filozoful secolului XVII Blaise Pascal care spunea că  „fiecare dintre noi este capabil să meargă pe o scândură de 10 m lungine și 25 cm lățime dacă aceasta este așezată pe pământ. Să presupunem că această scândură este așezată între cele 2 turnuri ale unei catedrale... puțini sunt cei care se încumetă.” 

          Întrebarea este: de ce doar unii se încumetă la această traversare? Couè  a oferit un răspuns la această întrebare, explicând că în primul caz ne spunem că traversarea este ușoară, iar în al doilea caz ne imaginăm căderea. De asemenea, el continua precizând că „imediat ce imaginația și voința intră în conflict nu numai că nu facem ce ne-am dorit, dar mai mult ne imaginăm contrariul.”

          Așa se face că temerile noastre, sentimentele negative, autoevaluările negative, construirea unor imagini interioare ale eșecului sunt obstacole în atingerea obiectivelor noastre, sunt procese mentale care ne fac să eșuăm înainte de vreme, sunt bariere în evaluarea realității dezirabile.

        Credințele, gândurile, acțiunile și rezultatele alcătuiesc schema programării mentale, cel  mai important factor în succes, iar modul cum acestea colaborează pentru producerea noilor experiențe devine parte din structura noastră dinamică care susține persoana în cauză, această structură poate înclina balanța în favoarea forțelor constructive care pot astfel iniția ciclu pozitiv al motivațiilor, sentimentelor și întăririlor pozitive. 

      Astfel credințele, gândurile, acțiunile produc anumite rezultate, de care putem fi mulțumiți sau nu, dar, dacă repetăm aceleași credințe, gânduri, acțiuni vom obține aceleași rezultate. Dacă suntem nemulțumiți de anumite rezultate și dorim modificarea acestora, atunci trebuie să intervenim în schema programării mentale – să modificăm credințele, gândurile, acțiunile care colaborează la producerea rezultatelor. Psihoterapia intervine aici conducând clientul spre a înțelege exact cum creează și menține credințele, gândurile, emoțiile interioare producându-se modificarea acestora (la nivelul credințelor, la nivelul gândurilor, la nivelul acțiunilor) în vederea diminuării simptomului, în vederea atingerii obiectivelor propuse facilitând astfel schimbarea. Tot aici intervin resursele noastre personale, activate în mod natural de persoana sau activate în cadrul procesului terapeutic, pe care le putem utiliza pentru a modifica sau forma orice credință, gând, emoție constructivă și pentru a o plasa ulterior în viața nostră acolo unde dorim sau unde avem cel mai mult nevoie de ea.

        Thomas Edward Lawrence nota în memoriile sale „Cei șapte stâlpi ai înțelepciunii”: „toți oamenii visează, dar nu la fel. Cei care visează noaptea în străfundurile nedefinite ale minții lor se trezesc dimineața și constată că totul  fost în zadar; dar cei care visează ziua sunt periculoși, pentru că s-ar putea să-și transpună visul în acțiune, pentru a-l face posibil.”

          Fie că avem în vedere înțelesul plin de semnificații al cuvântului resursă – rezervă sau sursă de mijloace, de posibilități susceptibile de a fi valorificate într-o împrejurare dată, fie ipoteza formulată de multe dintre școlile de psihoterapie care văd resursele personale existente în fiecare dintre noi ca o valoare pozitivă, abilitate, sentiment de eficacitate personală, necesare rezolvării dificultăților, autorealizării, a schimbării așteptate, eu sunt de părere că una dintre cele mai potrivite și benefice perspective de lucru în procesul terapeutic este plecând de la asumpția că noi conținem ”forțele de vindecare personală”.

POVESTEA DIN CUFĂR -  DIVINITATEA DIN  NOI

   „O veche legendă hindusă povesteşte că, în vremurile de demult, oamenii erau zei. Ei au abuzat atât de mult de divinitatea din ei, încât Brahma, stăpânul zeilor, a hotărât să le ia puterea divină şi să o ascundă într-un loc în care oamenilor le-ar fi imposibil să o găsească. Marea problemă era alegerea unei ascunzători sigure. 

     Atunci, zeii au fost convocaţi la un consiliu pentru a rezolva această problemă. Ei i-au propus următorul lucru: „Să îngropăm divinitatea omului în pământ”. Dar Brahma le-a răspuns: „Nu, nu este suficient, pentru că omul va săpa şi o va găsi.” 

       Atunci zeii i-au răspuns: „Să aruncăm divinitatea în cel mai adânc dintre oceane.” 

       Brahma a răspuns din nou: „Nu, pentru că, mai devreme sau mai târziu, omul va explora fundul oceanelor şi, cu siguranţă, într-o zi, el o va găsi şi o va ridica la suprafaţă.” 

         Atunci zeii s-au dat bătuţi: „Nu ştim unde să o ascundem, deoarece pare că nu există pe pământ sau în apă un loc pe care omul să nu poată să nu-l găsească într-o zi”. 

         Atunci Brahma a spus: „Iată ce vom face cu divinitatea omului: o vom ascunde în cel mai tainic loc din el însuşi, pentru că nu se va gândi niciodată să caute acolo”. 

         De atunci, spune legenda, omul a făcut înconjurul pământului, a explorat, a escaladat, s-a scufundat şi a săpat, în căutarea a ceva ce se găseşte în el.”

                                                                                                    Postat de   Monica Ghiță

                                                                  

De la curățarea hornului la psihoterapie

      În Viena anului 1880, un tânăr dar respectat medic, Josef Breuer, îndrăznea să spargă tiparele și să folosească în locul terapiei electrice o metodă nemaiîntâlnită, tratând un caz de isterie mai întâi prin simple discuții, apoi prin hipnoză. Pacienta, cunoscută ulterior în literatura de specialitate drept celebra Anna O., numea aceste exerciții „leacul vorbirii” sau „curățarea hornului”. Breuer însuși denumise metoda respectivă „catharsis”, de la grecescul kathairein – a purifica, întrucât în centrul ei stătea descărcarea trăirilor traumatice. Însă Freud a fost cel care a preluat și dezvoltat această sămânță abia germinată de Breuer, consacrând-o sub termenul pe care l-a inventat în 1896 – psihanaliza.

Divanul din cabinetul lui Freud

        Ridiculizat inițial de mulți dintre contemporanii săi, Freud a continuat să asculte cu interes derularea discursului pacienților săi, urmărind uneori trasee cu adevărat labirintice și realizând, treptat, conexiunile cu istoria de viață a acestora. Din această ascultare ce nu se suprapunea niciunuia din protocoalele științifice de atunci, a elaborat metoda liberei asocieri, conștientizând asemănarea dintre munca sa și arheologie. El însuși colecționar de statuete antice, devine pasionat de acele aspecte ascunse ale psihicului, care se cer dezvăluite. Și astfel, pe istorica sa canapea, din cuvinte ce plutesc liber printre rotocoale aromate de fum de trabuc, se naște psihanaliza, prima formă de psihoterapie practicată vreodată, precum și întreaga teorie din spatele ei, teorie ale cărei concepte sunt încă valide și utilizate de specialiștii de azi.

       Desigur, astăzi nu mai cerem clienților să vorbească liber întinși pe un divan. Și, chiar dacă veți găsi în continuare psihoterapeuți specializați în psihanaliză (abordare care cu siguranță se va potrivi unora dintre dumneavoastră), majoritatea noastră practică acum psihoterapii de scurtă durată, mult mai interactive și adaptate ritmului alert în care trăim.

       Însă oricare dintre noi traversăm de-a lungul vieții momente când simțim că ne pierdem reperele, că lucrurile ne scapă de sub control și devin prea dificile pentru a le putea gestiona singuri. Momente când cu siguranță ne-ar prinde bine acest „leac al vorbirii” și prezența unui psihoterapeut care să ne ajute să vedem situația printr-o altă lentilă, să găsim resurse și soluții la care până atunci nu ne-am fi gândit. Ceea ce este esențial să facem în aceste momente este să găsim acel psihoterapeut care ni se potrivește, adică ne simțim confortabil în prezența sa, indiferent ce formare are acesta, cărei școli de terapie aparține sau ce metode de lucru aplică.

       De fapt, studiile care s-au făcut au confirmat realitatea că eficiența unui demers psihoterapeutic se datorează doar într-o mică măsură (diferite studii plasează această pondere între 15 – 30%) tehnicilor și metodelor aplicate în funcție de școala de terapie în care este format psihologul. Ceea ce face diferența unei terapii reușite este însă aspectul relațional, ceea ce noi numim „alianța terapeutică”. Pentru că relația terapeutică este în primul rând o legătură de apropiere umană, iar adevărul este că nu suntem compatibili cu orice persoană pentru a construi o relație benefică. Iar de lucrul acesta ne putem da seama chiar din primele momente ale unei interacțiuni. Există în oricare dintre noi, la un nivel intuitiv, profund, capacitatea de a simți atracție, confort sau respingere în prezența unei persoane cu care facem cunoștință.

      Prin urmare, atunci când vă alegeți un psiholog căruia să îi încredințați parte din sufletul dumneavoastră, ascultați-vă în primul rând intuiția. Dacă simțiți că vă pot fi totuși de folos câteva repere, atunci e bine să știți că literatura de specialitate enumeră câteva trăsături ale psihoterapeutului ca fiind decisive pentru crearea unei bune alianțe de lucru și implicit pentru eficiența psihoterapiei: empatie, considerație pozitivă și acceptare, căldură nonposesivă, autenticitate. Iar aceste aspecte relaționale de care e bine să ținem cont, au fost minunat sintetizate de marele psiholog umanist Carl Rogers, atunci când spunea că: „omul se construiește pe sine însuși doar în relație cu Celălalt. În aceste tranzacții cu Celălalt, fiecare ființă umană trăiește nevoia universală a unei perspective pozitive, a unei imagini pozitive de sine, a demnității”.

                                                                                  Postat de Eliana Negrici

Consumul de droguri – o realitate

Zilele acestea, la invitaţia Asociaţiei Române Anti Sida (ARAS) şi sub umbrela Romanian Harm Reduction Network (RHRN ), s-a desfăşurat la Constanţa un curs pe tema reducerii riscurilor asociate consumului de droguri, în special etnobotanice.

Cursul a adus un conţinut bogat de informaţii, derivate din studii statistice, dar şi din experienţa de lucru cu persoanele consumatoare de droguri, privind drogurile în uz, legale şi ilegale, efectele acestora, riscurile asociate şi modalităţi de intervenţie pentru asistarea persoanelor dependente, dar şi acţiuni care vizează sănătatea publică.

În urma participării la acest curs, am rămas impresionaţi de cât de multe lucruri au realizat organizaţiile non-guvernamentale de profil în condiţiile în care posibilitatea lor de funcţionare este incertă, fondurile sunt reduse, inconstante etc , într-o ţară în care această categorie socială- consumatorii de droguri, este, în fapt, o categorie ignorată sau condamnată de societate...

Exemple absolut remarcabile ale eforturilor depuse în acest plan sunt chiar formatorii din cadrul cursului: Mihai Lixandru şi Marian Ursan, care deşi sunt tineri, au la activ 7, respectiv 16 ani de expertiză în domeniu, activitatea lor avându-şi debutul în adolescenţă...

La lista de aprecieri trecem, desigur şi ARAS Constanţa, asociaţie non-profit la care pot apela consumatorii de droguri pentru asistenţă şi suport.

            Am rămas cu multe, în urma participării la această sesiune: foarte multe informaţii – unele aveau să confirme ceea ce cunoşteam deja, unele au completat cunoştinţele deţinute, iar altele aveau să ne infirme unele convingeri. Activitatea nu s-a rezumat la transmiterea de cunoştinţe; s-au promovat valori, s-au clădit şi consolidat atitudini corecte şi realiste, s-au îmbunătăţit abilităţile de lucru cu persoanele consumatoare.

 Dintre toate acestea aş zăbovi puţin asupra unor atitudini şi aşteptări faţă de consumul de droguri.

 # 1. Primul aspect pe care vreau să-l semnalez este acela că la nivelul percepţiei generale, această categorie socială- consumatorii de droguri, sunt în mare, fie damnaţi, fie ignoraţi. Fără a pune în discuţie legitimitatea acestor atitudini, propun focusarea pe consecinţele adoptării acestora printr-o schematizare logică.

Ignorarea acestor oameni, deşi este o variantă facilă pentru a ne proteja de o realitate dureroasă, nu anulează existenţa ei. Dimpotrivă: ignorând acest fenomen nu se întreprind eforturi, acţiuni pentru reducerea lui or, în condiţiile în care drogurile rămân tentante şi accesibile, este logic că acest fenomen se va amplifica acaparând tot mai multe victime.

De asemenea, condamnarea morală a consumatorilor de droguri nu aduce nici un beneficiu pentru societate. Ambele atitudini sunt prejudicioase.

Drogurile sunt tentante: produc plăcere, substituie o realitate subiectivă dureroasă sau doar anostă, sunt percepute în rândul tinerilor ca dovezi de curaj, nonconformism, satisfac, chiar dacă artificial, anumite nevoi psihologice... sunt multe motivele pentru care oamenii, în special tinerii, sunt tentaţi să încerce.

Drogurile sunt relativ accesibile. Mai ales de când pe piaţa românească au intrat cunoscutele „etnobotanice”, acestea se pot procura cu mare uşurinţă, iar legislaţia, măsurile luate de poliţie, nu vor putea niciodată să contracareze în totalitate acţiunile producătorilor şi distribuitorilor de droguri.

Şi mai alarmant este că vârsta de debut a consumului de etnobotanice în România a scăzut in jurul vârstei de 14 ani, mergând chiar până la 12 ani! Şi, bineînţeles, că în aceste condiţii numărul de consumatori de droguri este în continuă creştere.

În consecinţă, dacă amploarea acestui fenomen va fi fost conştientizată, e necesar să fie îndeplinită o primă condiţie de bază, fără de care nu se poate : acceptarea. Nu putem remedia o problemă, dacă înainte nu am acceptat-o ca atare.

→ Şi pentru că am adus în discuţie vârsta la care tinerii încep comportamentul de consum, aş face o scurtă precizare. Nu putem schimba faptul că drogurile sunt şi tentante şi accesibile, aceasta nu este în controlul nostru. Dar ca profesori, părinţi, prieteni e important să conştientizăm pericolul real pe care drogurile îl constituie, în special pentru tineri şi copii, şi să încercăm să abordăm această temă, să informăm, să aducem argumente raţionale, să recomandăm persoane-resursă (consilierul şcolar, psihoterapeuţi) şi instituţii de informare şi consiliere ( ex. ARAS), şi toate aceastea începând de timpuriu, de pe la 11-12 ani.

# 2. La acest subpunct propun temele: percepţia şi aşteptările în ceea ce priveşte comportamentul de consum de droguri, respectiv schimbarea acestuia.

Deoarece consumul de droguri este un comportament, care a fost iniţiat în mod voit, am putea fi tentaţi să credem că aşa cum persoana în cauză a ales să înceapă acest “obicei”, la fel de bine, îl şi poate opri, dacă are voinţă. Dar, în realitate lucrurile nu stau astfel... Organizaţia Mondială a Sănătăţii a încadrat consumul de droguri, inclusiv alcool în categoria boală, afecţiune datorită deteriorării acute a sănătaţii, dar şi capacităţii reduse a persoanei dependente de a se autocontrola, de a se angaja în acţiuni de diminuare a consumului.

O mare parte din consumatorii de droguri au suferit deteriorări semnificative la nivelul percepţiei, conştiinţei, emoţiilor, gândirii, memoriei, alterări dramatice ale personalităţii, singurul lucru pentru care funcţioneză, singura motivaţie fiind aceea de a-şi procura următoare doză de drog, în ciuda faptului că pentru aceasta pot pierde sau şi-au pierdut deja familia, prietenii, bunurile şi demnitatea umană...

            Cunoscând acestea, organizaţiile de asistenţă şi suport pentru persoanele dependente oferă servicii de informare şi consiliere, dar întreprind şi acţiuni care nu au ca scop imediat diminuarea sau stoparea consumului de droguri- acesta nefiind realizabil pe termen scurt, ci reducerea riscurilor asociate comportamentului de consum, reducerea răului. Se urmăresc obiective ce vizează sănătatea publică precum reducerea transmiterii de boli infecţioase ( HIV, hepatită C, hepatită B, sifilis ) prin schimburi de seringi pentru consumatorii de droguri injectabile, educaţie sexuală, oferirea de prezervative. De asemenea, pentru a reduce mortalitatea cauzată direct sau indirect de consumul de droguri, se oferă informaţii despre „un consum corect„ (tipuri de droguri, concentraţie, provenienţă, combinaţii periculoase, factori sociali, contraindicaţii etc). Oricât de contradictorii ar părea aceste exemple de acţiuni, realitatea acestui fenomen le impune, ele au ca scop protejarea unui drept fundamental- dreptul la viaţă. Eu înţeleg mesajul astfel : “O.K. Eşti într-o dependenţă puternică ... pentru început, rămâi în viaţă “. Astfel de acţiuni şi atitudini sunt acceptate de către persoanele dependente şi astfel se creează punţi de legătură către etapa următoare de consiliere şi asistenţă pentru schimbarea comportamentului de consum, pentru vindecare.

            În consecinţă, aşteptările noastre de la persoanele dependente trebuie mult temperate pentru a fi realiste. Evident că funcţie de stadiul dependenţei (drogurile consummate, perioada), de fatorii personali, factori sociali etc, oamenii pot avea evoluţii diferite în tratarea adicţiei, însă de cele mai multe ori progresele se fac cu paşi mărunţi, au loc recăderi frecvente, iar persoana în cauză nu are capacitatea de a-şi oferi întreaga cooperare. Procesul de schimbare este unul îndelungat, sinuos, care necesită multă răbdare, suport şi speranţă, iar aceste lucruri sunt important de înţeles mai ales pentru membrii familiei, prietenii persoanelor aflate în acestă dificultate.

Închei  prin a face o precizare foarte importantă justificată de faptul că numărul acelora care au nevoie de astfel de informaţii este tot mai mare: pentru asistarea persoanelor consumatoare de droguri, fie că se apelează la serviciile unui psihoterapeut sau la serviciile din cadrul ARAS, confidenţialitatea rămâne o valoarea asumată.

                                                       

                                                                             Postat de   Alina Lebidov

Utilitatea psihoterapiei în tratarea afecțiunilor somatice

        Prin afecţiuni somatice desemnăm tulburările de sănătate, bolile. În declanşarea maladiei sunt implicaţi o serie de factori – declanşatori, acceleratori şi de menţinere, precum : factori biologici, genetici, fatori de mediu (influenţe nocive, poluare) etc şi factori psihologici, şi nu se poate stabili cu exactitate ce factori au contribuit la debutul afecţiunii sau măsura în care aceşti factori sunt responsabili de apariţia bolii.

        Cert este că, indiferent de tipul afecţiunii, întotdeauna acţionează şi un factor psihologic.

        Această asumpţie este argumentată şi de utilizarea tot mai mare în rândul profesioniştilor din domeniul sănătăţii a sintagmei “interacţiunea dintre minte şi corp”. În S.U.A. Institutul Naţional de Sănătate (NIH) a înfiinţat în 1996 Centrul National de MedicinăComplementară şi Alternativă (NCCAM), această măsură oferind o recunoaştere a rolului pe care îl au factorii psihologici în producerea manifestărilor fizice ale bolii. (Baranaz A., Watkins J. 2011)

         Prezenţa factorilor psihologici în declanşarea şi menţinerea stării de boală justifică apelul la intervenţie psihoterapeutică.

         De precizat este că psihoterapia nu se poate substitui terapiei medicale. Constituie, însă o terapie complementară de nădejde . Probabil că cel mai mare avantaj al intervenţiei psihoterapeutice în tratarea afecţiunilor somatice este acela că rezultatele sale sunt durabile în timp – influenţele pozitive ale psihoterapiei nu se limitează doar la perioada în care se urmează tratament psihoterapeutic, efectele benefice ale acesteia se vor răsfrânge în viaţa pacientului şi după încetarea curei psihoterapeutice.

         Cercetările din domeniul sănătăţii au arătat că prin apelul la serviciile psihoterapeutice, în completarea tratamentului medical standard, s-au obţinut îmbunătăţiri semnificative în tratarea celor mai diverse afecţiuni de la afecţiuni dermatologice, până la afecţiuni cardiovasculare, leucemie şi forme de cancer.

         Cu titlu de exemplu voi reda rezultatele unei cercetări realizate de Facultatea de Medicină a Stanford University, efectuată pe o perioadă de 10 ani pe pacienţi care sufereau de cancer: pacienţii care au beneficiat de tratament psihoterapeutic au resimţit o diminuare semnificativă a durerilor- în medie cu 50% mai puţine dureri şi au supravieţuit cu aprox. un an şi jumătate mai mult decât pacienţii care au primit îngrijiri medicale standard. (Kogan, Biswas şi Spiegel, 1997)

          Statistic, diminuarea la jumătate a durerilor fizice şi prelungirea duratei de viaţă cu un an şi jumătate poate părea …prea puţin. Dar pentru aceia care se luptă cu suferinţele cancerului, dar pentru aceia care au o mamă, un tată, un bunic etc. suferind de cancer, în fază terminală ... pentru ei aceste date pot însemna atât de mult!

                                                                            Postat de Alina Lebidov

Exercițiu de activarea a resurselor personale prin construirea unei filozofii de viață

                                                          Postat de Alina Lebidov & Monica Ghiță

Cum facem față pierderii unei sarcini ?

          Ca și orice altă pierdere semnificativă din viața noastră, pierderea unei sarcini, și astfel a uneia din posibilitățile de a avea un copil, atrage după sine o perioadă firească de suferință și doliu. Iar fiecare dintre noi, atunci când ne confruntăm cu o astfel de situație, o gestionăm în linii mari după aceleași coordonate sau mecanisme, care în psihologie poartă denumirea de stadii ale doliului.

          ■ Astfel, într-o primă etapă, ceea ce trăim este o stare de șoc și negare. Pierderea unei sarcini, cu atât mai mult a unei sarcini mai mari, echivalează cu o lovitură puternică pe care o resimte întreaga noastră ființă, la toate cele 3 niveluri implicate. La nivel fiziologic, corpul resimte durere și are nevoie de o perioadă de tratament și readaptare. Medicul tăi îți va oferi toate informațiile necesare despre această recuperare. Mintea – la nivel rațional- refuză să creadă că ni s-a putut întâmpla așa ceva (”de ce tocmai mie?”), iar sufletul – la nivel emoțional- primește această lovitură sub forma unei avalanșe de durere, frustrare. Așa că, într-o astfel de stare de șoc, negarea temporară funcționează ca un adevărat amortizor, permițând persoanei să își revină și să înceapă să înțeleagă și să accepte noua stare de fapt. Chiar dacă, în mod concret, în cele mai multe dintre cazuri, negarea nu echivalează cu refuzul de a conștientiza pierderea sarcinii, ea este resimțită ca o stare de paralizie emoțională, ceea ce ne determină să ne închidem în noi și să ne izolăm pentru o vreme de cei din jur.

          Este bine să înțelegeți că acesta este un mecanism de apărare util și firesc, adică o modalitate de a ne adapta pe cât putem la noua realitate. Problemele intervin atunci când ne folosim pentru o perioadă foarte îndelungată de această strategie, iar cel mai bun semnal de alarmă în această privință ar putea fi părerea celor apropiați sau a unui specialist.

        ■ Un alt stdiu al acestui proces de gestionare a unei pierderi îl reprezintă furia și învinovățirea, care este de altfel și etapa de maxim activism emoțional.  Odată ce paralizia emoțioanală începe să descrească, ea face loc experimentării unor trăiri afective intense, precum supărarea, furia, invidia (față de ”ceilalți”  care ”nu trec prin ce am trecut eu”), ranchiuna. Asta se întâmplă pentru că mintea noastră are o intensă nevoie de ordine și sens, de a găsi un  motiv, o justificare pentru lucrurile care ni se întâmplă. Iar atunci când nu găsim aceste explicații, oriunde ne îndreptăm privirea aflăm numai motive de nemulțumire.

         Nevoia noastră de a avea lucrurile sub control se izbește de faptul că, de data aceasta, nu ne-a stat în putere să controlăm evoluția situației. Astfel, pierderea controlului o face pe femeie să se simtă neputincioasă, iar neputința generează o furie haotică, care de multe ori e proiectată la întâmplare în jur, căutând vinovați.            

         Cineva (care poate fi femeia însăși, partenerul, familia, personalul medical, soarta, uneori chiar Dumnezeu) nu a făcut ceva la timp, bine sau suficient, iar astfel îmi pot oferi o justificare pentru pierderea mea,  o explicație care să repare impresia și nevoia de control și, astfel, să restabilească pentru moment echilibrul vieții.

         Este important mai ales pentru familia și apropiații femeii în cauză să cunoască firescul acestor aspecte, pentru că ei devin de cele mai multe ori ”paratrăznetul” trăirilor emoționale negative ale acesteia (fiecare dintre noi se descarcă pe cei care îi sunt apropiați și despre care știm că ne vor ierta și ne vor accepta). Este nevoie de multă toleranță și căldură din partea apropiaților, care o pot asculta și îi pot tolera unele accese de supărare aparent irațională femeii care a pierdut o sarcină, știind că eliberarea, descărcarea produsă prin aceste manifestări o ajută să accepte și să se adapteze din ce în ce mai mult acestei situații.

        ■ Probabil cea mai voalată etapă pe care o traversează femeia care a pierdut o sarcină o reprezintă negocierea. De cele mai multe ori, aceasta implică asocieri care se produc la un nivel inconștient, sau dacă sunt conștientizate, femeia preferă să le păstreze în secret, doar pentru sine. Cel mai frecvent, negocierea se manifestă prin  adevărate tranzacții interioare de tipul ”dacă îmi revin, atunci voi face.../ mă voi comporta...” sau ”dacă după asta mai rămân însărcinată atunci...”. Femeia face astfel în sinea ei o promisiune implicită, ca un fel de ”premiu” oferit în general sorții, lui Dumnezeu, sau chiar ei înseși. Din punct de vedere psihologic, aceste promisiuni sunt o consecință a stadiului descris anterior, respectiv a unei forme de vinovăție pe care femeia și-o asumă tacit pentru ceea ce i s-a întâmplat.

       ■ Etapa depresiei reprezintă, de fapt, stadiul cel mai intens de prelucrare interioară a pierderii suferite, de conectare autentică și confruntare cu evenimentul traumatic și cu suferința generată de acesta. Este momentul în care femeia își permite să trăiască durerea sufletească, sentimentul de mare pierdere și gol interior. Ea se confruntă acum cu toate acele aspecte ale vieții sale afectate de traumatismul pierderii sarcinii: negarea propriei feminități și capacității de a procrea, afectarea sentimentului valorii, utilității personale, siguranței și încrederii în sine, deteriorarea schemei corporale etc. Ca urmare, poate apărea sentimentul lipsei de speranță și neîncrederii în viitor, sensul întregii existențe de până atunci a femeii poate fi pus sub semnul întrebării și inutilității.
          Dacă toate aceste sentimente și trăiri se produc în interior, ceea ce este vizilbil la exterior și îi sperie de multe ori pe cei apropiați femeii este faptul că aceasta traversează o perioadă de apatie, fragilitate fizică și psihică, este uneori incapabilă să ducă la îndeplinire lucruri pe care altădată le făcea cu ușurință, este preocupată mai puțin de aspectul propriu sau igiena personală, poate manifesta tulburări ale somnului sau alimentației etc.
          Este cazul să vă îngrijorați dacă aceste aspecte sunt fie foarte intense, fie se întind pe o perioadă foarte lungă de timp. Spre exemplu, dacă aceste simptome generează pierderea contactului femeii cu realitatea, este necesar să apelați la un  specialist. Pe de altă parte, dacă toate aceste aspecte sunt trăite la o intensitate moderată, este suficient ca apropiații să o însoțească pe femeie cu delicatețe și tact, să îi permită să își verbalizeze trăirile și să îi ofere încurajări și asigurări numai dacă aceasta își dorește să le audă. Dacă va fi lăsată să își trăiască și să își exprime durerea, femeia va ajunge mai ușor la stadiul final de acceptare a situației și va fi în sinea sa recunoscătoare celor care i-au stat alături fără a-i spune tot timpul să nu mai fie tristă sau să nu mai plângă.

        ■ Acceptarea reprezintă atât ultimul stadiu al gestionării pierderii, cât și un nou început, concretizat în decizia și capacitatea de a merge înainte. Chiar dacă asta presupune eliberarea de trăirile descrise anterior, este bine să nu se confunde cu fericirea, sau cu a ne aștepta de la femeia care a pierdut un copil să se comporte ca și cum acest lucru nu s-a întâmplat. De fapt, acest întreg proces descris anterior, este similar cu vindecarea unei răni, iar stadiul acceptării ar corespunde astfel deplinei cicatrizări. Femeia este acum capabilă să vorbească despre ce i s-a întâmplat fără ca asta să îi mai producă descărcări emoționale sau lacrimi, ba chiar să celebreze, doar dacă ea consideră potrivit, pe copilul dispărut, într-o manieră foarte personală. Spre exemplu, se poate comemora pierderea copilului prin înălțarea la cer a unui balon, eventual pe care să fie scris numele pe care l-ar fi purtat acesta.
         A accepta înseamnă a putea trăi împăcat cu ceea ce s-a întâmplat, fără a nega sau încerca să ascundem acea realitate și fără a mai face judecăți de valoare despre cine sau ce poate fi considerat vinovat, despre ce este sau nu corect să ni se întâmple. În definitiv, la fel cum corpul poate purta o viață întreagă anumite cicatrici, la fel și sufletul nostru va supraviețui cu cicatricile sale. Sau așa cum se spune, ”durerea este inevitabilă, suferința este însă opțională”.
        Departe de a face predicții sau a stabili termene potrivite pentru parcurgerea acestor etape până la depășirea traumei pierderii unei sarcini, este totuși oportun să facem precizarea că specialiștii oferă ca reper un interval de aproximativ 6 luni de la producerea acestui eveniment, timp în care majoritatea persoanelor reușesc să atingă stadiul acceptării și să meargă înainte. Prelungirea semnificativă a acestui interval ridică problema unui doliu patologic și a necesității consultării unor specialiști în domeniul psihiatriei și psihoterapiei.

ESTE RECOMADAT:

►  Cu precădere, în  perioada imediat următoare pierderii sarcinii, să vă permiteți să exprimați durerea, să vorbiți cu cei apropiați despre ce simțiți, să jeliți, să vă plângeți lacrimile. Exteriorizarea durerii are o serie de beneficii:

       Exteriorizarea eliberează durerea unei traume, ca să nu mai fie reţinută in interiorul eului emoţional sau fizic. Ea permite rănii să se vindece. Dacă nu suferim, construim ziduri în jurul rănii pentru care nu am suferit, pentru a o proteja, iar aceste ziduri ne izolează de lume, de persoanele de lângă noi. 

       Un lucru dureros ”ascuns sub preș” nu dispare, ci doar ne hrănește impresia că suntem neajutorați în fața lui. Experimentarea durerii profunde ne permite să aflăm că de fapt îi putem face față, în loc să ne ascundem de ea.

► Chiar dacă este posibil să constatați că vă vine greu să plângeți sau să jeliți prin cuvinte pierderea suferită, aveți la îndemână și alte metode pentru a face același lucru: spre exemplu puteți ține un jurnal intim al emoțiilor pe care le trăiți, sau puteți desena pur și simplu simboluri pentru acele emoții, fără să folosiți cuvinte. Indiferent ce metodă alegeți, finalitatea este aceea care contează.

          Dacă nu vă permiteți să jeliți, atunci este posibil să rămâneți blocați în furie și  durere. Mai mult decât atât, orice lucru pe care îl simțiți dar nu îl spuneți nimănui, creează o falie între dvs și cei apropiați, ca și cum îi considerați pe aceștia incapabili să înțeleagă ceea ce trăiți dvs.

De asemenea, e posibil să vă negați dreptul de a avea relații autentice în prezent, atâta vreme cât sunteți încă ancorați în evenimentele trecute.

►  Fără a vă forța limitele, este bine să mențineți sau cel puțin să reluați (dacă s-a întâmplat să vă izolați o vreme) relațiile cu persoanele în compania cărora vă simțiți confortabil, vă oferă sprijin emoțional și siguranță.

          De multe ori evităm să socializăm pentru că avem impresia că vom întrebați și vom fi nevoiți să vorbim, atunci când nu suntem pregătiți, despre ce ni s-a întâmplat. În aceste cazuri aveți întotdeauna la îndemână replica ”prefer să nu vorbesc despre asta acum”. Mai degrabă decât să vă izolați pe termen lung, este preferabil să solicitați înțelegerea celor din jur: poate doriți doar să vă aflați în compania altor persoane, ascultând ce au ei de spus, chiar dacă dvs. încă nu doriți să vorbiți.

► Pe cât posibil este indicat să mențineți și să reluați treptat câteva repere constând în: activități cotidiene, cumpărături, activități casnice, activități fizice, mici rutine care vă fac plăcere, serviciu.

         Sentimentul utilității ne face să ne simțim parte a lumii înconjurătoare, iar a ne rupe complet de aproape orice activitate poate conduce chiar către ruperea de realitate. Este bine să vă reluați activitățile începând cu acelea care sunt cel mai puțin solicitante.

         Dacă îți dorești să nu fii singur pe parcursul acestui traseu de gestionare a pierderii suferite, psihoterapia îți oferă însoțirea de care ai nevoie până la restabilirea echilibrului interior și activarea celor mai bune resurse de care dispui.

                                                                              

                                                         Postat de   Eliana Negrici & Monica Ghiță 

Invitație la atelierul - Cutia cu resurse și povestea din cufăr

                                                                          Postat de Eliana Negrici & Monica Ghiță