Despre feminitate

     

      Plecând de la comparația dintre bărbați și femei, de la modurile diferite de a privi lumea și de a se raporta la aceasta și, ca urmare, de a se comporta, putem descoperi  noi atribute ale feminității. Pentru această incursiune am ales ca punct de reper cartea lui Allan și Barbara Pease, ”De ce bărbații se uită la meci și femeile se uită în oglindă”.

      A fost o vreme când bărbaţii şi femeile trăiau fericiţi, împărțeau armonios sarcinile familiei. În această perioadă bărbatul era vânătorul-prânzului, iar femeia, apărătoarea-cuibului, iar lucrurile erau cât se poate de clare și simple. Bărbatul se aventura zilnic într-o lume ostilă şi periculoasă, riscându-şi viaţa ca vânător, pentru a aduce hrană femeii şi copiilor săi, apărându-i împotriva animalelor sălbatice sau a duşmanilor. El şi-a dezvoltat un sistem de orientare în spaţiu pentru a găsi mai uşor hrana şi a o aduce acasă, dar şi îndemânarea necesară pentru a putea nimeri o ţintă în mişcare.

Fişa postului său ar fi următoarea: vânarea prânzului.  Reuşita lui ca bărbat era măsurată prin capacitatea de a vâna şi de a aduce acasă de-ale gurii, iar respectul de sine era măsurat prin recunoştinţa femeii lui pentru eforturile depuse de el. Familia depindea de el şi de măsura în care îşi îndeplinea datoria de vânător al prânzului şi de protector — de nimic altceva. El nu trebuia în nici un caz să „analizeze relaţia" şi nici să ducă gunoiul sau să ajute la schimbatul aşternuturilor.

     Rolul femeii era la fel de limpede. I se încredinţase purtatul copilului în pântece, acest lucru stabilind felul în care va evolua şi se va specializa ea pentru îndeplinirea acestui rol. Ea trebuia să fie capabilă să supravegheze exact zona în care se afla pentru a detecta semne ale primejdiei şi avea un excelent simţ de orientare, într-un spaţiu îngust însă, folosind delimitări precise pentru a nu se rătăci şi având talentul să sesizeze schimbările mărunte din comportamentul şi aspectul copiilor şi adulţilor. Ea îşi petrecea ziua având grijă de copii, adunând fructe, legume şi intrând în legătură cu celelalte femei din grup. Reuşitele îi erau măsurate în raport cu capacitatea de a menţine o viaţă de familie. Respectul de sine era determinat de recunoştinţa bărbatului ei şi de felul în care acesta îi aprecia talentul de a ţine „casa" şi de a avea grijă de familie.

      Aceste fapte sunt înscrise adânc în zestrea noastra genetică și stau la baza diferențelor dintre bărbați și femei.Spre exemplu, 90% dintre bărbați, oriunde s-ar afla, aleg să doarmă pe partea dinspre ușă a patului, ca urmare a acestei moșteniri ancestrale de pe vremurile când ei dormeau la intrarea în peștera, pentru a o apăra de intruși.

       Cele menționate mai sus explică de ce când o femeie se rătăcește, întreaba pe unde să o ia, aspect care pentru bărbat este un semn de slăbiciune și preferă să rătăcească și să piardă timp, dar să găsească singur drumul. De asemenea, bărbaților le este la îndemână să găsească cel mai scurt drum către o destinație cunoscută, pe când femeilor li se întâmplă foate rar să găsească drumul cel mai drept spre o destinație.

      O alta consecință a faptului că bărbații erau vânători este faptul că ei au vederea la distanță mai dezvoltată, acea “vedere în tunel”, și de aceea le este imposibil să găsească lucruri care se află de multe ori sub nasul lor. Femeile, pe de altă parte, ca apărătoare ale cuibului, au dezvoltat vederea periferică, pentru că ele trebuiau să înregistreze cu coada ochiului tot ce se întampl în jur. Prin urmare, unei femei îi vine foarte ușor, atunci când este la volan, să se asigure fără să întoarcă capul, doar cu coada ochiului, ceea ce îl face pe bărbatul aflat în dreapta ei să creadă că ea nu s-a asigurat.

     În prezent, cele mai recente cercetări dezvăluie faptul că, în realitate, creierul femeii acţionează mult diferit faţă de cel al bărbatului, ca o consecință a transmiterii peste secole a acelor date genetice care au asigurat diferit funcționarea bărbaților și a femeilor. Astfel, emisfera stângă, cea care este mai dezvoltată la bărbați, se ocupă cu logica, faptele, analiza, simțul practic, ordinea, deductia, iar emisfera dreapta, pe care femeile o au mai dezvoltată, corespunde creativității, înclinației artistice, vizualului, intuiției, ideilor, imaginației. În plus, emisferele cerebrale sunt legate printr-o serie de conexiuni nervoase care se numesc corpul calos. Cercetătorii au confirmat faptul că în cazul femeii corpul calos este cu până la 30% mai gros decât cel al bărbatului. De aceea femeile pot face mai multe lucruri în același timp, bărbații nu.

    Mergând mai departe, un neuropsiholog de la Universitatea din Pennsylvania a făcut teste care au scanat activitatea cerebrală și au demonstrat că atunci când creierul barbatului se odihnește, 70% din activitatea cerebrală este blocată. Pentru femeile care se afla în stare de odihnă, 90% din activitatea cerebrală rămâne în alertă, confirmând faptul că femeile primesc și analizează permanent informații din mediu, de aceea ele sunt mai buni și mai fini observatori și predictori ai lucrurilor din jurul lor.

        Probabil din acestă cauza femeile  pot intra într-o încăpere plină de oameni și să facă pe loc un comentariu despre fiecare, în timp ce bărbații nu observă mai nimic.

      Cele mentionate sunt doar câteva repere care demonstrează faptul că femeile și bărbații pot fi egali, însă nu au fost și nu vor fi niciodată identici. Femeile și bărbații privesc aceeași lume cu ochi foarte diferiți.

      De-a lungul timpului, aceste diferențe au fost întărite de societate prin atitudinea părinților, a profesorilor care îi educa diferit pe fete și băieți. Spre exemplu, dacă un băiețel se lovește, adulții îi spun că nu trebuie să plângă, pentru că baieții nu plâng. Dacă,  în schimb o fetiță se lovește, toată lumea o ia în brațe și o alintă.

      Cu toate acestea, deși din multe puncte de vedere creierul nostru este la naștere tabula rasa, zestrea genetică pe care o purtăm este mai puternică decât ne putem imagina, mai puternică decât chiar educația. Astfel, cercetătorii au demonstrat că și într-o situație în care factorul educației sociale ar lipsi, spre exemplu dacă un grup de băieți și fete ar crește izolați pe o insulă pustie, fetele tot s-ar alinta, și-ar face prieteni și s-ar juca cu păpuși improvizate, în timp ce băieții ar stabili între ei o concurență mentală și fizică, organizându-se în grupuri cu o ierarhie clară.

        Creierul fetelor este conceput pentru a reacţiona în raport cu oamenii şi chipurile, în vreme ce al băieţilor reacţionează la obiecte şi la forma lor. Studiile pe sugarii de numai câteva ore până la câteva luni arată foarte clar că băieţilor le plac lucrurile, iar fetelor oamenii. Fetiţele sunt atrase de chipuri şi păstrează un contact vizual cu două până la trei minute mai prelungit decât băieţii, iar băieţii sunt mai preocupaţi de urmărirea mişcării unui obiect mobil cu forme neregulate. La trei luni, fetele disting imaginile ce reprezintă familia de cele care reprezintă nişte străini, în vreme ce băieţii nu pot, însă aceştia îşi găsesc mai uşor o jucărie rătăcită.

       Aceste diferenţe sunt clare cu mult înaintea unei condiţionări sociale. Preşcolarii au fost testaţi folosindu-se o pereche de ochelari prin care cu un ochi erau văzute obiecte, iar cu celălalt chipuri. Experienţele referitoare la memoria copiilor au arătat că fetele îşi amintesc mai bine oamenii şi emoţiile manifestate de aceştia, în vreme ce băieţii îşi amintesc lucrurile şi formele lor.

       Așa se explică de ce o femeie își dă seama imediat când cineva se simte supărat, jignit, pe când bărbaților le trebuie o dovadă palpabilă – lacrimi, cuvinte. Băieţii aleargă, sar, se luptă corp la corp şi se prefac că sunt avioane sau tancuri, în vreme ce fetele vorbesc despre băieţii pe care îi plac sau cât de caraghios arată o parte dintre ei. La grădiniţă, o fetiţă nouă este întâmpinată de celelalte fetiţe şi îşi spun una alteia cum se numesc. Un băieţel nou este tratat, de obicei, cu indiferenţă de ceilalţi băieţi şi nu este inclus în grup decât dacă, din punct de vedere ierarhic, se consideră că ar putea fi util. La sfîrşitul zilei, majoritatea băieţeilor nici măcar nu vor şti cum îl cheamă pe noul venit sau alte amănunte despre el, dar vor fi măsurat deja exact cât de bine sau cât de rău se descurcă în activităţile sportive.

    

  Prin urmare, în ciuda celor mai bune intenţii pe care le manifestă părinţii în privinţa educării băieţilor şi fetiţelor în acelaşi fel, diferenţele la nivelul creierului hotărăsc în final preferinţele şi comportamentul.

     De aceea, intotdeauna bărbaţii s-au definit prin munca şi prin reuşitele lor, iar femeile prin valoarea de sine şi prin calitatea relaţiilor interumane întreţinute. Bărbatul este vînătorul prînzului şi cel care rezolvă problemele — acestea fiind prioritare pentru supravieţuire. Femeia este apărătoarea cuibului — rolul său fiind acela de a asigura supravieţuirea generaţiei următoare. Bărbatul doreşte putere, împlinire şi sex. Femeia vrea relaţii interumane, stabilitate şi iubire. A ne simţi supăraţi pe aceste lucruri este la fel de inutil ca supăratul pe cer pentru că plouă.

                                                                 

Trecutul nu este negociabil

Emoțiile noastre cele mai profunde nu pot fi distruse, ele doar își pot schimba intensitatea, astfel nu putem uita faptul că o persoană importantă din viața noastră nu ne-a iubit, nu ne-a protejat sau nu ne-a respectat așa cum ne-am dorit noi.  Așa că o parte din noi rămâne blocată în acest trecut și nu facem decât să ne amăgim făcând oricare dintre lucrurile care ar fi schimbat relația cu acea persoană sau încercăm să rescriem istoria găsind o persoană sau o situație ca aceea care ne-a rănit cu mult timp în urmă, și, ne spunem că, de data aceasta, povestea va avea un final fericit. Când nu apare acest final fericit, încercăm din nou, și din nou, și din nou.

Putem încerca la nesfârșit să aducem lucruri noi care să ne ajute să câștigăm jocul, însă povestea s-a încheiat de mult și nimic nu va schimba rezultatul.

Trecutul nostru nu este negociabil.

Nimic din ceea ce facem sau am putea face nu va schimba lucrurile la acest nivel. Și, nu, nu este atât de rău pe cât pare a fi, este mai degrabă eliberator. Dacă renunțăm la eforturile de a rescrie trecutul, nu ne rămâne decât să facem anumite lucruri pentru că ne fac plăcere sau ne satisfac un anumit capriciu și nimic altceva.

Renunță la luptă! Acceptă-ți și conștientizează-ți sentimentele, ieși din acea vâltoare care nu te duce nicăieri!

Într-o zi – poate prin psihoterapie, printr-o experiență personală sau printr-o călătorie inițiatică – vei înțelege că Universul nu ți-a împărțit cărțile greșite și astfel vei juca cu ce ai. Lentoarea dureroasă a vieții începe să prindă viteză sau, dimpotrivă, ritmul ei amețitor se domolește. Devii prezent, în contact cu tine, relațiile decurg natural, munca oferă mai multe satisfacții – din afară, viața pare neschimbată, dar e incredibil mai bogată.

Pe măsură ce accepți trecutul, încetezi să-l mai repeți.

Pe măsură ce încetezi să pretinzi că rănile nu există, ele încep să se vindece.

Când nu mai reiei conflicte ce s-au stins de zeci de ani, atunci rămâi cu ... Ce?  Cu viața reală, nimic mai mult sau mai puțin. Poate nu este acel desert minunat cu frișcă și cireașă în vârf, dar cu siguranță vei avea parte de momente magice.

Principiile narciselor galbene

     

          Luând exemplul femeii ce a sădit imensa grădină de narcise galbene și privind relatarea ca pe o experiență de învățare, TU ce învățături poți prelua din aceasta pentru a-ți contura o perspectivă de viață mai bună?

                                                                                 

Cu ce alegi să-ți umpli viața... pietre mari, mici, nisip, apă...

       Voi ce așezați prima oară ''în borcan''?   Sunt acestea cu adevărat pietrele mari din viața voastră?

Mentalitatea pozitivă față de viață - drumul spre vindecare

Atitudinea față de boală

      De ce unii pacienți își recapătă sănătatea în timp ce alții mor, în condițiile în care primesc același diagnostic?...

Răspunsul la această întrebare l-a oferit cancerologul american Carl Simonton care a subliniat că această diferență este reprezentată de  atitudinea pacienților  în fața bolii, respectiv mentalitatea pozitivă față de viață. 

       Astfel credințele, gândurile, acțiunile noastre produc anumite rezultate, de care putem fi mulțumiți sau nu. Dar, dacă repetăm aceleași credințe, gânduri, acțiuni vom obține aceleași rezultate. Dacă suntem nemulțumiți de anumite rezultate și dorim modificarea acestora, atunci trebuie să intervenim în schema programării mentale – să modificăm credințele, gândurile, acțiunile care colaborează la producerea rezultatelor. 

Aici intervin și resursele noastre personale, activate în mod natural de persoana sau activate în cadrul procesului terapeutic, pe care le putem utiliza pentru a modifica sau forma orice credință, gând, emoție constructivă și pentru a o plasa ulterior în viața noastră acolo unde dorim sau unde avem cel mai mult nevoie de ea.

      Una dintre cele mai potrivite și benefice perspective este aceea că noi conținem ”forțele de vindecare personală”.

 Cum poate ajuta psihoterapia

       În declanşarea unei afecțiuni  psihice sau fizice sunt implicaţi o serie de factori – declanşatori, acceleratori şi de menţinere, precum : factori biologici, genetici, factori de mediu, şi nu se poate stabili cu exactitate ce factori au contribuit la debutul afecţiunii sau măsura în care aceşti factori sunt responsabili de apariţia afecțiunii. 

      Cert este că, indiferent de tipul afecţiunii, întotdeauna acţionează şi factori psihologici.

     Unul dintre factorii cu impact major asupra sănătății este stresul, respectiv capacitatea noastră de a ne adapta și gestiona agenții stresori. Factorii stresori se pot constitui în forma unor evenimente de viață semnificative (pierderea unei persoane dragi, amenințarea locului de muncă,  afecțiuni fizice), dar și a situațiilor nesemnificative dar frecvente (pierderea autobuzului, vreme mohorâtă) denumite hărțuieli zilnice. Desigur că agenții stresori nu ne afectează pe toți în aceeași măsură, fiecare dintre noi având atât vulnerabilități, cât și resurse proprii în fața acestor amenințări. În cele din urmă, efectele resimțite ale acestor solicitări nu sunt  un rezultat direct al acțiunii agenților stresori, ci mai degrabă țin de modul în care gestinonăm aceste evenimente, de masura în care ne folosim resursele personale.

       Temerile și îngrijorările noastre, sentimentele și autoevaluările negative, construirea unor imagini interioare ale eșecului sunt obstacole în atingerea obiectivelor noastre, sunt procese mentale care ne fac să eșuăm înainte de vreme. Astfel credințele, gândurile, acțiunile produc anumite rezultate, de care putem fi mulțumiți sau nu, dar, dacă repetăm aceleași credințe, gânduri, acțiuni vom obține aceleași rezultate. Dacă suntem nemulțumiți de anumite rezultate și dorim modificarea acestora, atunci trebuie să inițiem schimbarea. 

Psihoterapia intervine aici conducând clientul spre a înțelege exact cum creează și menține credințele, gândurile, emoțiile interioare, iar  modificarea acestora facilitează producerea schimbării dorite. 

,, Oamenii nu reacționează la evenimente în sine, ci la propria percepție a evenimentelor. Dacă este ceva de corectat, atunci acest ceva reprezintă erorile noastre de gândire. ,,

      Psihoterapiile propun o varietate de intervenții psihologice în scopul ameliorării problemelor umane și al facilitării unei funcționări eficiente. În ciuda diferențelor de tehnică, majoritatea metodelor de psihoterapie au câteva trăsături fundamentale comune.           Ele implică o relație de asistență între client și terapeut. Clientul este încurajat să-și discute preocupările personale, emoțiile și experiențele liber și fără teama de a fi judecat de către terapeut. Terapeutul oferă empatie și înțelegere, creează o relație de încredere într-un cadru securizant și conduce clientul spre construirea unor moduri mai eficiente de abordare a problemelor.

      Psihoterapia vă oferă cadrul de care aveți nevoie pentru gestionarea situațiilor dificile de viață prin restabilirea echilibrului interior și activarea celor mai bune resurse de care dispuneți. Suntem de părere că una din cele mai potrivite și benefice perspective de lucru în procesul terapeutic este plecând de la asumpția că noi conținem "forțele de vindecare personală". 

      Funcție de problemele acuzate de client, fiecare orientare psihoterapeutică propune un demers terapeutic specific. Alegerea noastră este să individualizăm demersul psihoterapeutic funcție de particularitățile clientului și de obiectivele stabilite de comun acord.

      Prima ședință este una de informare reciprocă și, în funcție de problemele cu care vă confruntați, vi se vor prezenta informații referitoare la strategia terapeutică abordată și condițiile acordului terapeutic. Considerăm că este important ca potențialii clienți să cunoască ce presupune intervenția terapeutică, pentru ca în funcție de aceste date, să decidă în cunoștință de cauză dacă acesta este un demers potrivit lor. Din acest motiv prima ședință se plătește doar în cazul în care clientul își exprimă dorința de a continua terapia.

Îndrăznește și inițiază schimbarea de care ai nevoie!

Este recomandat:

► Consultarea și respectarea recomandărilor făcute de medicul de familie și medicul de specialitate în cazul oricărei afecțiuni fizice. De asemenea, dacă simțiți nevoia de mai multe informații despre boală și tratament, solicitați acestea cadrelor medicale. Boala nu este o problemă pur fizică, ci mai degrabă o problemă a întregii ființe care include nu numai trupul, ci și mintea, de aceea recomandările noastre vor viza îndeosebi stimularea mecanismelor psiho-fiziologice în vederea îmbunătățirii sănătății, obținerea stării de bine. 

► Formularea nevoii de ajutor adresată familiei și apropiaților („ești dispus să mergi aztăzi la cumpărături pentru că eu nu mă simt bine?”, „aș vrea să mă însoțești într-o plimbare în parc”). 

►Primul pas pe drumul spre însănătoșire îl reprezintă înțelegerea bolii și acceptarea unui nou stil de viață (alimentație, odihnă, exerciții fizice) în consonanță cu afecțiunea fizică.  Căutarea unor semnificații pentru boală, răspunsul la intrebarea "De ce mi se întâmplă mie?" reprezintă un pas esențial în tratarea bolii.

► În funcție de severitatea afecțiunii și a disponibilității de a restabili  conexiunile cu viața, oamenii treptat își pot stabili scopuri,  pot conștientiza motivele pentru a trăi mai bine- pentru  însănătoșire. 

Este un fel de a spune că există lucruri pe care le dorești de la viață și pentru care vrei să faci un efort pentru a le obține. Este o modalitate de a transforma nevoile emoționale, mentale și fizice într-un comportament ‘pro-viață’, este un mod de a te re-investi în propria viață. 

► Construirea unei atitudini și mentalități pozitive în fața bolii prin participararea activă la menținerea și recăpătarea sănătății și formularea de motive pentru o viață fără boală. Cea mai la îndemână modalitate este formularea gândurilor pozitive „în fiecare zi starea mea de sănătate se îmbunătățește”, „am încredere că mă voi face bine”, „pe zi ce trece sunt din ce în ce mai bine”.

► În funcție de recomandările medicale și gravitatea afecțiunii, este indicată continuarea sau reluarea treptată a activităților casnice, sociale, recreative și profesionale, acest aspect conducând la creșterea nivelului energetic. Sentimentul utilității și demnității personale, recăpătarea tonusului asociate  cu o afectivitate pozitivă (emoții plăcute, stare de confort, sentimente de împlinire, dispoziție bună) ne pregătesc astfel fizic și mental pentru recăpătarea stării de bine. 

  

►Cultivați și bucurați-vă din plin de experiențele pozitive din viața dvs (relația bună cu partenerul de viață, cu un prieten apropiat, o cină în oraș, ambientul plăcut al căminului). 

►Orice formă de relaxare fizică și mentală influențează procesele fiziologice și ajută la repunerea în contact cu propriul corp, la conștientizarea abilității de a lucra împreună cu el pentru sănătate. Corpul va deveni astfel din nou, o sursă de plăcere și confort și un indicator fiabil al calității vieții persoanei respective. 

  

► Urmând un tratament este important să acordați încredere în reușita acestuia (încrederea în competențele medicului, în eficacitatea tratamentului prescris). Această încredere potențează efectul tratamentului. 

► Este indicat a se stabili repere cu privire la mometul însănătoșirii („trebuie să mă fac bine până la nunta fiicei mele”, „nu pot continua așa, au nevoie de mine la muncă”). Fixarea și respectarea acestor repere arată că ai încredere în capacitatea ta de a duce la împlinire obiectivele propuse. Prin aceasta reafirmi faptul că ești în controlul vieții tale și că poți face lucrurile să se miște în direcția dorită. Tu ești cel care acționează asupra evenimentelor, așadar ele nu se întâmplă sub acțiunea unor forțe externe care îți scapă de sub control. Importanța acestei atitudini active constă în faptul că ea se opune sentimentelor de neajutorare și lipsa de speranță care au contribuit la dezvoltarea și instalarea afecțiunii.

Resursele personale - comori în sufletul nostru

             „Mintea este un instrument sublim de a decide destinul unei persoane.”  Émile Couè

           La începutului anilor 1900, Émile Couè, părintele gândirii pozitive și al autosugestiei, formulează legile autosugestiei, punând astfel bazele metodei care a fost studiată și de colegul său Baudouin. Primul principiu de bază ale autosugestiei conștiente este că toate sugestiile sunt autosugestii, iar cel de-al doilea este – conflictele interne apar între imaginație și voință, dar imaginația este întotdeauna mai puternică. Vorbind de autosugestie, Couè argumenta importanța acesteia folosindu-se și de exemplul „mersul pe scândură”, exemplu preluat de la matematicianul și filozoful secolului XVII Blaise Pascal care spunea că  „fiecare dintre noi este capabil să meargă pe o scândură de 10 m lungine și 25 cm lățime dacă aceasta este așezată pe pământ. Să presupunem că această scândură este așezată între cele 2 turnuri ale unei catedrale... puțini sunt cei care se încumetă.” 

          Întrebarea este: de ce doar unii se încumetă la această traversare? Couè  a oferit un răspuns la această întrebare, explicând că în primul caz ne spunem că traversarea este ușoară, iar în al doilea caz ne imaginăm căderea. De asemenea, el continua precizând că „imediat ce imaginația și voința intră în conflict nu numai că nu facem ce ne-am dorit, dar mai mult ne imaginăm contrariul.”

          Așa se face că temerile noastre, sentimentele negative, autoevaluările negative, construirea unor imagini interioare ale eșecului sunt obstacole în atingerea obiectivelor noastre, sunt procese mentale care ne fac să eșuăm înainte de vreme, sunt bariere în evaluarea realității dezirabile.

        Credințele, gândurile, acțiunile și rezultatele alcătuiesc schema programării mentale, cel  mai important factor în succes, iar modul cum acestea colaborează pentru producerea noilor experiențe devine parte din structura noastră dinamică care susține persoana în cauză, această structură poate înclina balanța în favoarea forțelor constructive care pot astfel iniția ciclu pozitiv al motivațiilor, sentimentelor și întăririlor pozitive. 

      Astfel credințele, gândurile, acțiunile produc anumite rezultate, de care putem fi mulțumiți sau nu, dar, dacă repetăm aceleași credințe, gânduri, acțiuni vom obține aceleași rezultate. Dacă suntem nemulțumiți de anumite rezultate și dorim modificarea acestora, atunci trebuie să intervenim în schema programării mentale – să modificăm credințele, gândurile, acțiunile care colaborează la producerea rezultatelor. Psihoterapia intervine aici conducând clientul spre a înțelege exact cum creează și menține credințele, gândurile, emoțiile interioare producându-se modificarea acestora (la nivelul credințelor, la nivelul gândurilor, la nivelul acțiunilor) în vederea diminuării simptomului, în vederea atingerii obiectivelor propuse facilitând astfel schimbarea. Tot aici intervin resursele noastre personale, activate în mod natural de persoana sau activate în cadrul procesului terapeutic, pe care le putem utiliza pentru a modifica sau forma orice credință, gând, emoție constructivă și pentru a o plasa ulterior în viața nostră acolo unde dorim sau unde avem cel mai mult nevoie de ea.

        Thomas Edward Lawrence nota în memoriile sale „Cei șapte stâlpi ai înțelepciunii”: „toți oamenii visează, dar nu la fel. Cei care visează noaptea în străfundurile nedefinite ale minții lor se trezesc dimineața și constată că totul  fost în zadar; dar cei care visează ziua sunt periculoși, pentru că s-ar putea să-și transpună visul în acțiune, pentru a-l face posibil.”

          Fie că avem în vedere înțelesul plin de semnificații al cuvântului resursă – rezervă sau sursă de mijloace, de posibilități susceptibile de a fi valorificate într-o împrejurare dată, fie ipoteza formulată de multe dintre școlile de psihoterapie care văd resursele personale existente în fiecare dintre noi ca o valoare pozitivă, abilitate, sentiment de eficacitate personală, necesare rezolvării dificultăților, autorealizării, a schimbării așteptate, eu sunt de părere că una dintre cele mai potrivite și benefice perspective de lucru în procesul terapeutic este plecând de la asumpția că noi conținem ”forțele de vindecare personală”.

POVESTEA DIN CUFĂR -  DIVINITATEA DIN  NOI

   „O veche legendă hindusă povesteşte că, în vremurile de demult, oamenii erau zei. Ei au abuzat atât de mult de divinitatea din ei, încât Brahma, stăpânul zeilor, a hotărât să le ia puterea divină şi să o ascundă într-un loc în care oamenilor le-ar fi imposibil să o găsească. Marea problemă era alegerea unei ascunzători sigure. 

     Atunci, zeii au fost convocaţi la un consiliu pentru a rezolva această problemă. Ei i-au propus următorul lucru: „Să îngropăm divinitatea omului în pământ”. Dar Brahma le-a răspuns: „Nu, nu este suficient, pentru că omul va săpa şi o va găsi.” 

       Atunci zeii i-au răspuns: „Să aruncăm divinitatea în cel mai adânc dintre oceane.” 

       Brahma a răspuns din nou: „Nu, pentru că, mai devreme sau mai târziu, omul va explora fundul oceanelor şi, cu siguranţă, într-o zi, el o va găsi şi o va ridica la suprafaţă.” 

         Atunci zeii s-au dat bătuţi: „Nu ştim unde să o ascundem, deoarece pare că nu există pe pământ sau în apă un loc pe care omul să nu poată să nu-l găsească într-o zi”. 

         Atunci Brahma a spus: „Iată ce vom face cu divinitatea omului: o vom ascunde în cel mai tainic loc din el însuşi, pentru că nu se va gândi niciodată să caute acolo”. 

         De atunci, spune legenda, omul a făcut înconjurul pământului, a explorat, a escaladat, s-a scufundat şi a săpat, în căutarea a ceva ce se găseşte în el.”

                                                                                                    Postat de   Monica Ghiță

                                                                  

De la curățarea hornului la psihoterapie

      În Viena anului 1880, un tânăr dar respectat medic, Josef Breuer, îndrăznea să spargă tiparele și să folosească în locul terapiei electrice o metodă nemaiîntâlnită, tratând un caz de isterie mai întâi prin simple discuții, apoi prin hipnoză. Pacienta, cunoscută ulterior în literatura de specialitate drept celebra Anna O., numea aceste exerciții „leacul vorbirii” sau „curățarea hornului”. Breuer însuși denumise metoda respectivă „catharsis”, de la grecescul kathairein – a purifica, întrucât în centrul ei stătea descărcarea trăirilor traumatice. Însă Freud a fost cel care a preluat și dezvoltat această sămânță abia germinată de Breuer, consacrând-o sub termenul pe care l-a inventat în 1896 – psihanaliza.

Divanul din cabinetul lui Freud

        Ridiculizat inițial de mulți dintre contemporanii săi, Freud a continuat să asculte cu interes derularea discursului pacienților săi, urmărind uneori trasee cu adevărat labirintice și realizând, treptat, conexiunile cu istoria de viață a acestora. Din această ascultare ce nu se suprapunea niciunuia din protocoalele științifice de atunci, a elaborat metoda liberei asocieri, conștientizând asemănarea dintre munca sa și arheologie. El însuși colecționar de statuete antice, devine pasionat de acele aspecte ascunse ale psihicului, care se cer dezvăluite. Și astfel, pe istorica sa canapea, din cuvinte ce plutesc liber printre rotocoale aromate de fum de trabuc, se naște psihanaliza, prima formă de psihoterapie practicată vreodată, precum și întreaga teorie din spatele ei, teorie ale cărei concepte sunt încă valide și utilizate de specialiștii de azi.

       Desigur, astăzi nu mai cerem clienților să vorbească liber întinși pe un divan. Și, chiar dacă veți găsi în continuare psihoterapeuți specializați în psihanaliză (abordare care cu siguranță se va potrivi unora dintre dumneavoastră), majoritatea noastră practică acum psihoterapii de scurtă durată, mult mai interactive și adaptate ritmului alert în care trăim.

       Însă oricare dintre noi traversăm de-a lungul vieții momente când simțim că ne pierdem reperele, că lucrurile ne scapă de sub control și devin prea dificile pentru a le putea gestiona singuri. Momente când cu siguranță ne-ar prinde bine acest „leac al vorbirii” și prezența unui psihoterapeut care să ne ajute să vedem situația printr-o altă lentilă, să găsim resurse și soluții la care până atunci nu ne-am fi gândit. Ceea ce este esențial să facem în aceste momente este să găsim acel psihoterapeut care ni se potrivește, adică ne simțim confortabil în prezența sa, indiferent ce formare are acesta, cărei școli de terapie aparține sau ce metode de lucru aplică.

       De fapt, studiile care s-au făcut au confirmat realitatea că eficiența unui demers psihoterapeutic se datorează doar într-o mică măsură (diferite studii plasează această pondere între 15 – 30%) tehnicilor și metodelor aplicate în funcție de școala de terapie în care este format psihologul. Ceea ce face diferența unei terapii reușite este însă aspectul relațional, ceea ce noi numim „alianța terapeutică”. Pentru că relația terapeutică este în primul rând o legătură de apropiere umană, iar adevărul este că nu suntem compatibili cu orice persoană pentru a construi o relație benefică. Iar de lucrul acesta ne putem da seama chiar din primele momente ale unei interacțiuni. Există în oricare dintre noi, la un nivel intuitiv, profund, capacitatea de a simți atracție, confort sau respingere în prezența unei persoane cu care facem cunoștință.

      Prin urmare, atunci când vă alegeți un psiholog căruia să îi încredințați parte din sufletul dumneavoastră, ascultați-vă în primul rând intuiția. Dacă simțiți că vă pot fi totuși de folos câteva repere, atunci e bine să știți că literatura de specialitate enumeră câteva trăsături ale psihoterapeutului ca fiind decisive pentru crearea unei bune alianțe de lucru și implicit pentru eficiența psihoterapiei: empatie, considerație pozitivă și acceptare, căldură nonposesivă, autenticitate. Iar aceste aspecte relaționale de care e bine să ținem cont, au fost minunat sintetizate de marele psiholog umanist Carl Rogers, atunci când spunea că: „omul se construiește pe sine însuși doar în relație cu Celălalt. În aceste tranzacții cu Celălalt, fiecare ființă umană trăiește nevoia universală a unei perspective pozitive, a unei imagini pozitive de sine, a demnității”.

                                                                                  Postat de Eliana Negrici