De la curățarea hornului la psihoterapie

      În Viena anului 1880, un tânăr dar respectat medic, Josef Breuer, îndrăznea să spargă tiparele și să folosească în locul terapiei electrice o metodă nemaiîntâlnită, tratând un caz de isterie mai întâi prin simple discuții, apoi prin hipnoză. Pacienta, cunoscută ulterior în literatura de specialitate drept celebra Anna O., numea aceste exerciții „leacul vorbirii” sau „curățarea hornului”. Breuer însuși denumise metoda respectivă „catharsis”, de la grecescul kathairein – a purifica, întrucât în centrul ei stătea descărcarea trăirilor traumatice. Însă Freud a fost cel care a preluat și dezvoltat această sămânță abia germinată de Breuer, consacrând-o sub termenul pe care l-a inventat în 1896 – psihanaliza.

Divanul din cabinetul lui Freud

        Ridiculizat inițial de mulți dintre contemporanii săi, Freud a continuat să asculte cu interes derularea discursului pacienților săi, urmărind uneori trasee cu adevărat labirintice și realizând, treptat, conexiunile cu istoria de viață a acestora. Din această ascultare ce nu se suprapunea niciunuia din protocoalele științifice de atunci, a elaborat metoda liberei asocieri, conștientizând asemănarea dintre munca sa și arheologie. El însuși colecționar de statuete antice, devine pasionat de acele aspecte ascunse ale psihicului, care se cer dezvăluite. Și astfel, pe istorica sa canapea, din cuvinte ce plutesc liber printre rotocoale aromate de fum de trabuc, se naște psihanaliza, prima formă de psihoterapie practicată vreodată, precum și întreaga teorie din spatele ei, teorie ale cărei concepte sunt încă valide și utilizate de specialiștii de azi.

       Desigur, astăzi nu mai cerem clienților să vorbească liber întinși pe un divan. Și, chiar dacă veți găsi în continuare psihoterapeuți specializați în psihanaliză (abordare care cu siguranță se va potrivi unora dintre dumneavoastră), majoritatea noastră practică acum psihoterapii de scurtă durată, mult mai interactive și adaptate ritmului alert în care trăim.

       Însă oricare dintre noi traversăm de-a lungul vieții momente când simțim că ne pierdem reperele, că lucrurile ne scapă de sub control și devin prea dificile pentru a le putea gestiona singuri. Momente când cu siguranță ne-ar prinde bine acest „leac al vorbirii” și prezența unui psihoterapeut care să ne ajute să vedem situația printr-o altă lentilă, să găsim resurse și soluții la care până atunci nu ne-am fi gândit. Ceea ce este esențial să facem în aceste momente este să găsim acel psihoterapeut care ni se potrivește, adică ne simțim confortabil în prezența sa, indiferent ce formare are acesta, cărei școli de terapie aparține sau ce metode de lucru aplică.

       De fapt, studiile care s-au făcut au confirmat realitatea că eficiența unui demers psihoterapeutic se datorează doar într-o mică măsură (diferite studii plasează această pondere între 15 – 30%) tehnicilor și metodelor aplicate în funcție de școala de terapie în care este format psihologul. Ceea ce face diferența unei terapii reușite este însă aspectul relațional, ceea ce noi numim „alianța terapeutică”. Pentru că relația terapeutică este în primul rând o legătură de apropiere umană, iar adevărul este că nu suntem compatibili cu orice persoană pentru a construi o relație benefică. Iar de lucrul acesta ne putem da seama chiar din primele momente ale unei interacțiuni. Există în oricare dintre noi, la un nivel intuitiv, profund, capacitatea de a simți atracție, confort sau respingere în prezența unei persoane cu care facem cunoștință.

      Prin urmare, atunci când vă alegeți un psiholog căruia să îi încredințați parte din sufletul dumneavoastră, ascultați-vă în primul rând intuiția. Dacă simțiți că vă pot fi totuși de folos câteva repere, atunci e bine să știți că literatura de specialitate enumeră câteva trăsături ale psihoterapeutului ca fiind decisive pentru crearea unei bune alianțe de lucru și implicit pentru eficiența psihoterapiei: empatie, considerație pozitivă și acceptare, căldură nonposesivă, autenticitate. Iar aceste aspecte relaționale de care e bine să ținem cont, au fost minunat sintetizate de marele psiholog umanist Carl Rogers, atunci când spunea că: „omul se construiește pe sine însuși doar în relație cu Celălalt. În aceste tranzacții cu Celălalt, fiecare ființă umană trăiește nevoia universală a unei perspective pozitive, a unei imagini pozitive de sine, a demnității”.

                                                                                  Postat de Eliana Negrici