Ca și orice altă pierdere semnificativă din viața noastră, pierderea unei sarcini, și astfel a uneia din posibilitățile de a avea un copil, atrage după sine o perioadă firească de suferință și doliu. Iar fiecare dintre noi, atunci când ne confruntăm cu o astfel de situație, o gestionăm în linii mari după aceleași coordonate sau mecanisme, care în psihologie poartă denumirea de stadii ale doliului.
■ Astfel, într-o primă etapă, ceea ce trăim este o stare de șoc și negare. Pierderea unei sarcini, cu atât mai mult a unei sarcini mai mari, echivalează cu o lovitură puternică pe care o resimte întreaga noastră ființă, la toate cele 3 niveluri implicate. La nivel fiziologic, corpul resimte durere și are nevoie de o perioadă de tratament și readaptare. Medicul tăi îți va oferi toate informațiile necesare despre această recuperare. Mintea – la nivel rațional- refuză să creadă că ni s-a putut întâmpla așa ceva (”de ce tocmai mie?”), iar sufletul – la nivel emoțional- primește această lovitură sub forma unei avalanșe de durere, frustrare. Așa că, într-o astfel de stare de șoc, negarea temporară funcționează ca un adevărat amortizor, permițând persoanei să își revină și să înceapă să înțeleagă și să accepte noua stare de fapt. Chiar dacă, în mod concret, în cele mai multe dintre cazuri, negarea nu echivalează cu refuzul de a conștientiza pierderea sarcinii, ea este resimțită ca o stare de paralizie emoțională, ceea ce ne determină să ne închidem în noi și să ne izolăm pentru o vreme de cei din jur.
Este bine să înțelegeți că acesta este un mecanism de apărare util și firesc, adică o modalitate de a ne adapta pe cât putem la noua realitate. Problemele intervin atunci când ne folosim pentru o perioadă foarte îndelungată de această strategie, iar cel mai bun semnal de alarmă în această privință ar putea fi părerea celor apropiați sau a unui specialist.
■ Un alt stdiu al acestui proces de gestionare a unei pierderi îl reprezintă furia și învinovățirea, care este de altfel și etapa de maxim activism emoțional. Odată ce paralizia emoțioanală începe să descrească, ea face loc experimentării unor trăiri afective intense, precum supărarea, furia, invidia (față de ”ceilalți” care ”nu trec prin ce am trecut eu”), ranchiuna. Asta se întâmplă pentru că mintea noastră are o intensă nevoie de ordine și sens, de a găsi un motiv, o justificare pentru lucrurile care ni se întâmplă. Iar atunci când nu găsim aceste explicații, oriunde ne îndreptăm privirea aflăm numai motive de nemulțumire.
Nevoia noastră de a avea lucrurile sub control se izbește de faptul că, de data aceasta, nu ne-a stat în putere să controlăm evoluția situației. Astfel, pierderea controlului o face pe femeie să se simtă neputincioasă, iar neputința generează o furie haotică, care de multe ori e proiectată la întâmplare în jur, căutând vinovați.
Cineva (care poate fi femeia însăși, partenerul, familia, personalul medical, soarta, uneori chiar Dumnezeu) nu a făcut ceva la timp, bine sau suficient, iar astfel îmi pot oferi o justificare pentru pierderea mea, o explicație care să repare impresia și nevoia de control și, astfel, să restabilească pentru moment echilibrul vieții.
Este important mai ales pentru familia și apropiații femeii în cauză să cunoască firescul acestor aspecte, pentru că ei devin de cele mai multe ori ”paratrăznetul” trăirilor emoționale negative ale acesteia (fiecare dintre noi se descarcă pe cei care îi sunt apropiați și despre care știm că ne vor ierta și ne vor accepta). Este nevoie de multă toleranță și căldură din partea apropiaților, care o pot asculta și îi pot tolera unele accese de supărare aparent irațională femeii care a pierdut o sarcină, știind că eliberarea, descărcarea produsă prin aceste manifestări o ajută să accepte și să se adapteze din ce în ce mai mult acestei situații.
■ Probabil cea mai voalată etapă pe care o traversează femeia care a pierdut o sarcină o reprezintă negocierea. De cele mai multe ori, aceasta implică asocieri care se produc la un nivel inconștient, sau dacă sunt conștientizate, femeia preferă să le păstreze în secret, doar pentru sine. Cel mai frecvent, negocierea se manifestă prin adevărate tranzacții interioare de tipul ”dacă îmi revin, atunci voi face.../ mă voi comporta...” sau ”dacă după asta mai rămân însărcinată atunci...”. Femeia face astfel în sinea ei o promisiune implicită, ca un fel de ”premiu” oferit în general sorții, lui Dumnezeu, sau chiar ei înseși. Din punct de vedere psihologic, aceste promisiuni sunt o consecință a stadiului descris anterior, respectiv a unei forme de vinovăție pe care femeia și-o asumă tacit pentru ceea ce i s-a întâmplat.
■ Etapa depresiei reprezintă, de fapt, stadiul cel mai intens de prelucrare interioară a pierderii suferite, de conectare autentică și confruntare cu evenimentul traumatic și cu suferința generată de acesta. Este momentul în care femeia își permite să trăiască durerea sufletească, sentimentul de mare pierdere și gol interior. Ea se confruntă acum cu toate acele aspecte ale vieții sale afectate de traumatismul pierderii sarcinii: negarea propriei feminități și capacității de a procrea, afectarea sentimentului valorii, utilității personale, siguranței și încrederii în sine, deteriorarea schemei corporale etc. Ca urmare, poate apărea sentimentul lipsei de speranță și neîncrederii în viitor, sensul întregii existențe de până atunci a femeii poate fi pus sub semnul întrebării și inutilității.
Dacă toate aceste sentimente și trăiri se produc în interior, ceea ce este vizilbil la exterior și îi sperie de multe ori pe cei apropiați femeii este faptul că aceasta traversează o perioadă de apatie, fragilitate fizică și psihică, este uneori incapabilă să ducă la îndeplinire lucruri pe care altădată le făcea cu ușurință, este preocupată mai puțin de aspectul propriu sau igiena personală, poate manifesta tulburări ale somnului sau alimentației etc.
Este cazul să vă îngrijorați dacă aceste aspecte sunt fie foarte intense, fie se întind pe o perioadă foarte lungă de timp. Spre exemplu, dacă aceste simptome generează pierderea contactului femeii cu realitatea, este necesar să apelați la un specialist. Pe de altă parte, dacă toate aceste aspecte sunt trăite la o intensitate moderată, este suficient ca apropiații să o însoțească pe femeie cu delicatețe și tact, să îi permită să își verbalizeze trăirile și să îi ofere încurajări și asigurări numai dacă aceasta își dorește să le audă. Dacă va fi lăsată să își trăiască și să își exprime durerea, femeia va ajunge mai ușor la stadiul final de acceptare a situației și va fi în sinea sa recunoscătoare celor care i-au stat alături fără a-i spune tot timpul să nu mai fie tristă sau să nu mai plângă.
■ Acceptarea reprezintă atât ultimul stadiu al gestionării pierderii, cât și un nou început, concretizat în decizia și capacitatea de a merge înainte. Chiar dacă asta presupune eliberarea de trăirile descrise anterior, este bine să nu se confunde cu fericirea, sau cu a ne aștepta de la femeia care a pierdut un copil să se comporte ca și cum acest lucru nu s-a întâmplat. De fapt, acest întreg proces descris anterior, este similar cu vindecarea unei răni, iar stadiul acceptării ar corespunde astfel deplinei cicatrizări. Femeia este acum capabilă să vorbească despre ce i s-a întâmplat fără ca asta să îi mai producă descărcări emoționale sau lacrimi, ba chiar să celebreze, doar dacă ea consideră potrivit, pe copilul dispărut, într-o manieră foarte personală. Spre exemplu, se poate comemora pierderea copilului prin înălțarea la cer a unui balon, eventual pe care să fie scris numele pe care l-ar fi purtat acesta.
A accepta înseamnă a putea trăi împăcat cu ceea ce s-a întâmplat, fără a nega sau încerca să ascundem acea realitate și fără a mai face judecăți de valoare despre cine sau ce poate fi considerat vinovat, despre ce este sau nu corect să ni se întâmple. În definitiv, la fel cum corpul poate purta o viață întreagă anumite cicatrici, la fel și sufletul nostru va supraviețui cu cicatricile sale. Sau așa cum se spune, ”durerea este inevitabilă, suferința este însă opțională”.
Departe de a face predicții sau a stabili termene potrivite pentru parcurgerea acestor etape până la depășirea traumei pierderii unei sarcini, este totuși oportun să facem precizarea că specialiștii oferă ca reper un interval de aproximativ 6 luni de la producerea acestui eveniment, timp în care majoritatea persoanelor reușesc să atingă stadiul acceptării și să meargă înainte. Prelungirea semnificativă a acestui interval ridică problema unui doliu patologic și a necesității consultării unor specialiști în domeniul psihiatriei și psihoterapiei.
ESTE RECOMADAT:
► Cu precădere, în perioada imediat următoare pierderii sarcinii, să vă permiteți să exprimați durerea, să vorbiți cu cei apropiați despre ce simțiți, să jeliți, să vă plângeți lacrimile. Exteriorizarea durerii are o serie de beneficii:
Exteriorizarea eliberează durerea unei traume, ca să nu mai fie reţinută in interiorul eului emoţional sau fizic. Ea permite rănii să se vindece. Dacă nu suferim, construim ziduri în jurul rănii pentru care nu am suferit, pentru a o proteja, iar aceste ziduri ne izolează de lume, de persoanele de lângă noi.
Un lucru dureros ”ascuns sub preș” nu dispare, ci doar ne hrănește impresia că suntem neajutorați în fața lui. Experimentarea durerii profunde ne permite să aflăm că de fapt îi putem face față, în loc să ne ascundem de ea.
► Chiar dacă este posibil să constatați că vă vine greu să plângeți sau să jeliți prin cuvinte pierderea suferită, aveți la îndemână și alte metode pentru a face același lucru: spre exemplu puteți ține un jurnal intim al emoțiilor pe care le trăiți, sau puteți desena pur și simplu simboluri pentru acele emoții, fără să folosiți cuvinte. Indiferent ce metodă alegeți, finalitatea este aceea care contează.
Dacă nu vă permiteți să jeliți, atunci este posibil să rămâneți blocați în furie și durere. Mai mult decât atât, orice lucru pe care îl simțiți dar nu îl spuneți nimănui, creează o falie între dvs și cei apropiați, ca și cum îi considerați pe aceștia incapabili să înțeleagă ceea ce trăiți dvs.
De asemenea, e posibil să vă negați dreptul de a avea relații autentice în prezent, atâta vreme cât sunteți încă ancorați în evenimentele trecute.
► Fără a vă forța limitele, este bine să mențineți sau cel puțin să reluați (dacă s-a întâmplat să vă izolați o vreme) relațiile cu persoanele în compania cărora vă simțiți confortabil, vă oferă sprijin emoțional și siguranță.
De multe ori evităm să socializăm pentru că avem impresia că vom întrebați și vom fi nevoiți să vorbim, atunci când nu suntem pregătiți, despre ce ni s-a întâmplat. În aceste cazuri aveți întotdeauna la îndemână replica ”prefer să nu vorbesc despre asta acum”. Mai degrabă decât să vă izolați pe termen lung, este preferabil să solicitați înțelegerea celor din jur: poate doriți doar să vă aflați în compania altor persoane, ascultând ce au ei de spus, chiar dacă dvs. încă nu doriți să vorbiți.
► Pe cât posibil este indicat să mențineți și să reluați treptat câteva repere constând în: activități cotidiene, cumpărături, activități casnice, activități fizice, mici rutine care vă fac plăcere, serviciu.
Sentimentul utilității ne face să ne simțim parte a lumii înconjurătoare, iar a ne rupe complet de aproape orice activitate poate conduce chiar către ruperea de realitate. Este bine să vă reluați activitățile începând cu acelea care sunt cel mai puțin solicitante.
Dacă îți dorești să nu fii singur pe parcursul acestui traseu de gestionare a pierderii suferite, psihoterapia îți oferă însoțirea de care ai nevoie până la restabilirea echilibrului interior și activarea celor mai bune resurse de care dispui.
Postat de Eliana Negrici & Monica Ghiță
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu